Cea mai veche mențiune a unui loc destinat excreției în spațiul românesc datează din 1509, când nepotul lui Țepeș, Mircea Miloș a cumpărat ”verigi pentru ieșitoare”. Cel mai probabil era vorba de balamale sau o încuietoare pentru ușă (am scris mai multe despre catastiful lui Mircea Miloș aici).
La 1509 ”ieșitoarea” era o gaură în pământ, înconjurată de trei pereți cu un acoperiș și o ușă, așa cum există cu sutele de mii încă în gospodăriile românești din ziua de azi. ”Ieșitorile” nu prea fac obiectul mențiunilor documentare, cam greu de scris o istorie amplă a lor.
Căcăstoarea ca mormânt
Miron Costin povestește că în 1620 boierii Șeptilici și Dumitru Goia au fost decapitați de voievodul Alexandru Iliaș pentru vina de a-l fi ucis pe voievodul anterior – după decapitare trupurile celor doi boieri au fost aruncate în ”umblătoare”. O pedeapsă simbolică extremă: corpurile celor doi în loc să fie înmormântate creștinește sunt echivalate cu materiile fecale. ”Și cu cale le-au făcut, că după scârnave fapte scârnave morți vin” concluzionează cronicarul. Pedeapsa pare să fie de inspirație otomană unde era practicată mai des.
În cetăți sau mănăstirile înconjurate cu ziduri– mai ales pentru uzul fețelor nobile – existau latrine ceva mai elaborate: mici balcoane acoperite, dotate cu o gaură în podea îndreptată spre șanțul ce înconjura de obicei astfel de construcții. Astfel de umblători sunt atestate la Brâncoveni, Putna, Cetatea Albă, Cetatea Neamțului, Probota, Soroca, Sucevița.
Secretarul lui Brâncoveanu, del Chiaro, notează că românii preferau latrinele exterioare și nu prea erau de acord cu oala de noapte, preferând să se îmbrace ca să meargă iarna la umblătoare, chiar cu riscul de a se îmbolnăvi. Contele de Saint-Simon vorbește în memoriile sale de un nobil francez care stătea la masă pe ”scaunul cu gaură” sub care se găsea oala de noapte: ce băga în gură în cantități impresionante elimina pe loc fără să se deranjeze.
Un accident de război
În sfârșit, o relatare germană din 1705 despre asediul orașului Mediaș de către curuți amintește că o ghiulea a asediatorilor a nimerit într-o umblătoare împrăștiind materii fecale peste tot, ceea ce l-a făcut pe un român să exclame: ”Batye te Dumne Zeu, vess csche facsche akum Kuruczi, puschke schu ku kakat!” (”Bată-te Dumnezeu, vezi ce face acum curuții, pușcă și cu căcat!”) Fraza asta românească transcrisă de un german îmi amintește de una similară cam din aceeași perioadă, cuvintele cu care i-a întâmpinat căpitanul Ilie Birt de la Brașov pe niște funcționari sași: ”Kekemesch en gurre la woy!”
Pe scurt: românii medievali știau de nevoia unei minime igiene, construiau instalații destinate menținerii acestei igiene conform tehnologiei vremii, exista o separare clară între spațiul de locuit și spațiul destinat excreției, acesta din urmă asimilat cu toxicitatea și înjosirea, ”scârnav”. Însăși vechea denumire – ieșitoare, umblătoare – este aluzivă și face trimitere la o eliminare asupra căreia nu are rost să se insiste prea mult.
Sursă informații: Maria Magdalena Székely, Ieşitorile în lumea românească medievală şi premodernă, Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM) XXXV:293-327
„……. notează că românii preferau latrinele exterioare și nu prea erau de acord cu oala de noapte,…. ”
Puțin înainte de 2000, am fost în Basrabia cu un prieten la părinții dintr-un sat mare chiar lângă Chișinău. Tatăl lui fost jandarm, mare patriot român.
Era vară, mâncam afară sub un măr umbros… Discuții, una alta, despre modernism… Iar tatăl lui zice:
În ziua de azi, omul mănâncă afară și se cacă în casă.
Pingback:CLOSETELE VOIEVODALE ÎN ISTORIA NOASTRĂ « CER SI PAMANT ROMANESC