Când Beatrice de Planissoles a ajuns în fața episcopului Jacques Fournier arestată sub bănuiala de erezie, în desaga ei au fost găsite două bucăți de pânză îmbibate cu sînge uscat, două cordoane ombilicale mumificate, semințe de napi, tămâie, un cuțit cu o oglindă înfășurate în pânze de in și o bucată de pâine uscată. Problemele Beatricei deveneau extrem de grave: la acuzația de erezie se adăuga cea de vrăjitorie.
Vânătorul de catari
Nu era prima ei întâlnire cu Jacques Fournier în anul 1320. Episcopul de Pamiers băgase spaima în ereticii catari din Languedoc și se ținea de ei ca un câine de urmă, scotocind toate ungherele munților din sudul Franței. Jacques de Fournier descâlcea ghemul ereziei cu răbdare de bijutier: aresta sate întregi, asculta îngăduitor mărturiile separate ale fiecărui bănuit și apoi proceda la o interogare încrucișată, mărturiile erau puse față în față și trebuia lămurită fiecare neconcordanță. Episcopul nu folosea tortura, interogatoriul încrucișat era de ajuns, scotea de la cei ajunși în fața sa cele mai intime detalii ale vieții lor. Din 1317 până în 1327 a plivit turma credincioșilor cu o insistență care i-a atras reproșuri din partea contesei de Foix, îngrijorată de tulburarea țărănimii răscolită de arestările care nu mai încetau.
Interogatoriile lui Jacques Fournier erau consemnate în detaliu într-un registru, iar când episcopul a ajuns papă sub numele Benedict al XII-lea, acest registru a intrat în biblioteca Vaticanului. Așa cunoaștem în amănunt povestea unei mici nobile de țară din Languedoc.
O familie de nobili eretici
Beatrice de Planissoles s-a născut în jurul anului 1274 în familia unui mic nobil, Philippe de Planissoles, despre care nu știm foarte multe. Avea în stăpânire un sat din munți Caussou și a fost martor într-un document din 1266, iar cândva în timpul vieții și Philippe de Planissoles a fost cercetat de Inchiziție pentru legături cu ereticii catari, fiind condamnat să poarte tot restul vieții crucile galbene. O pedeapsă ușoară: condamnatul trebuia să-și coasă pe fața și spatele hainei câte o cruce de pânză galbenă, înaltă de trei palme și lată de două.
Mica nobilime din Languedoc înclinată spre erezie fusese zdrobită în timpul cruciadei anti-catare din anii 1209-1229, însă cel mai probabil Philippe nu se născuse pe atunci. Doar că intrarea sub stăpânirea franceză nu-i făcuse pe nobilii occitani să uite foarte repede ideile eretice, iar cazul lui Philippe de Planissoles este o dovadă în acest sens. Catolicismul dubios al fiicei lui avea să ateste forța ereziei chiar și la un secol de la cruciadă.
Cea mai veche amintire a Beatricei datează ”când eram fetiță, cu 6 ani înainte să mă căsătoresc cu primul meu soț” (ceea ce ar fi prin 1285), atunci se afla la Celles la rudele sale și a auzit un zidar spunând că dacă trupul lui Hristos ar fi fost cât un munte de mult l-ar fi mâncat preoții – oremarcă cu puternice conotații eretice.
Căsnicia unor mici nobili
În 1291, la 17 ani, Beatrice s-a căsătorit cu cavalerul Beranger de Roquefort, castelanul contelui de Foix în satul de munte Montaillou. Un bărbat violent, Beranger se pare că era mult mai în vârstă decât Beatrice (cine ar fi luat de soție pe fiica unuia condamnat pentru erezie?), a murit în 1298. Din perioada aceasta a vieții Beatricei știm că a fost dedicată maternității: a născut un copil pe an, în 1294 era gravidă cu al treilea. În total a avut cinci copii cu Beranger într-o căsnicie de opt ani: doi băieți (ale căror nume nu le cunoaștem) și trei fete (Beatrice, Condors și Esclarmonde).
În timpul sarcinii din 1294 Beatrice a fost abordadă de vechilul castelului, un anume Raymond Roussel cu propunerea să plece împreună în Lombardia, la ”bunii creștini”, ereticii care încă bântuiau în nordul Italiei. Raymond avea discuții teozofice profunde cu Beatrice – profund eretice de altfel – despre circulația sufletelor nemuritoare și altele asemenea. Tentată de o astfel de aventură – chiar dacă era gravidă! – Beatrice se temea totuși că va fi găsită și ucisă de soțul ei. Planificarea excapadei în Lombardia a ajuns la un stadiu destul de avansat: Raymond i-a povestit despre două femei nobile care au fost în Lombardia și au trecut de partea ”bunilor creștini”, Beatrice i-a replicat că ar merge și ea dacă ar fi însoțită de alte femei de același rang. Acesta a fost momentul în care a intrat în scenă Alazais Gonelle, amanta lui Guillaume Clergue, starostele satului Montaillou: i-a spus Beatricei că ar însoți-o în Lombardia – și nu doar ea, ci ar veni și Algée, mătușa preotului din Montaillou (!). Preotul catolic al satului Pierre Clergue era de fapt liderul ereticilor din zonă și împreună cu fratele său Guillaume controlau întreaga regiune. Raymond și Alazais o testau pe tânăra castelană, fiica unui eretic condamnat, ca să vadă în ce măsură o puteau include în rețeaua locală a ereticilor.
Discuțiile cu vechilul s-au întins pe o perioadă mai lungă, până într-o seară când după ce au cinat împreună, Raymond s-a ascuns sub patul Beatricei (care aparent născuse între timp) și în timpul nopții a încercat să se culce cu ea. Reacția castelanei a fost una de indignare ”Ce faci țărane?!?” urmată de strigăte de ajutor către slujnicele care dormeau pe jos în aceeași încăpere. Raymond a fugit din cameră și la puțină vreme a părăsit și postul de vechil al castelului – după ce Beatrice i-a reproșat că toate discuțiile despre mântuirea sufletului și mersul la ”bunii creștini” nu aveau alt scop decât să o posede.
Rețeaua ereticilor
Tentativele ereticilor din Montaillou de a o atrage pe Beatrice de partea lor nu s-au oprit aici. Craiul Raymond care împletea erezia cu amantlâcul este înlocuit de cumetrele din sat: castelana (care de altfel era destul de apropiată de țărăncile locului, își petrecea timpul liber cu ele în fața focului din vatră, era abordată pentru mici împrumuturi gospodărești, puțină făină, puțin oțet etc.) începe să primească invitații secrete să se întâlnească cu ”bunii creștini” ai locului. Era vorba de perfecții catari, propovăduitori itineranți ai ereziei – în regiune erau activi Prades Tavernier, frații Pierre și Jacques Authie, Guillaume Belibaste, toți arși pe rug de Inchiziție până la urmă. Însă Beatrice a preferat permanent să păstreze o relație ambiguă cu ereticii refuzând să se întâlnească cu ei.
Sau cel puțin asta i-a mărturisit episcopului Fournier: că niciodată nu s-a întâlnit față în față cu un perfect catar. Beatrice a recunoscut discuțiile eretice cu alții – chiar le-a relatat în detaliu, de fiecare dată sub scuza că nu știa că aceste idei ar fi eretice. Și-a mărturisit cu amănunte viața sexuală – aventura ratată cu vechilul Raymond fiind un început timid al unei vieți amoroase tumultuoase – dar nu a recunoscut niciodată că s-a întâlnit cu un perfect catar. Din celelalte interogatorii știm ce urmează după recunoașterea unei astfel de întâlniri: o avalanșă de întrebări care îl încolțeau pe acuzat spre mărturisirea dacă a intrat sau nu în sectă, un drum care își avea finalul cel puțin în confiscarea averii, iar în funcție de gradul de implicare se putea sfârși pe rug.
Un viol și doi amanți
Prin 1297 – 1298, când soțul ei încă mai trăia (probabil grav bolnav), Beatrice își amintește că a fost violată de vechilul castelului, un anume Pathau, vărul preotului Pierre Clergue. Asta e mărturia sub jurământ în fața episcopului, urmată de relatarea unei relații întinsă aproape un an cu același Pathau, după moartea castelanului Beranger de Roquefort. Castelul din Montaillou a fost preluat din 1298 de un alt nobil, iar Beatrice de Planissoles s-a mutat într-o casă din sat unde era vizitată de ibovnicul Pathau. Asta până într-o duminică când la spovedanie preotul Pierre Clergue a îmbrățișat-o, a sărutat-o și i-a spus că o iubește mai mult decât orice alt bărbat din lume. ”Uimită, am plecat fără să mă spovedesc”, își amintea Beatrice.
A urmat o curte insistentă din partea preotului care a vizitat-o de mai multe ori propunându-i să devină iubita lui. Beatrice i-a replicat că trăiește deja cu vărul lui Pathau, preotul nu s-a arătat deranjat, spunând că pot continua relația în trei – spre oroarea femeii care a spus că așa ceva ar duce la certuri neîncetate. Bun de gură, Pierre Clergue a reușit s-o convingă pe Beatrice: ”Cu astfel de vorbe multe m-a împins să mă dau lui într-o noapte în casa mea. Așa s-a întâmplat mai apoi adesea vreme de un an și jumătate, petrecând împreună noaptea de două – trei ori pe săptămână în casa mea de lângă castelul din Montaillou”.
(va urma)