Citesc încă un articol greșit cu referiri istorice. Ideile sunt cam așa: mersul la plajă a apărut în România ca modă importată din Franța prin anii 50, iar nudismul pe plajele românești a devenit un fenomen începând cu anii 1970. Bineînțeles, o altă întârziere a românilor datorată culturii medievale, argument susținut cu un citat doct din Dimitrie Cantemir despre pudibonderia instituționalizată a moldovencelor.
Să le luăm pe rând. Mersul la plajă și nudismul sunt atestate cel puțin din perioada interbelică în România. Jurnalul lui Jeni Acterian conține o mulțime de referiri la practicarea nudismului alături de actrița Marieta Sadova (cunoscută și pentru simpatiile ei legionare, dar asta e altă poveste, cu legionarele care făceau nudism).
De departe cea mai veselă atestare a nudismului în România interbelică o găsim în amintirile spionului britanic Ivor Porter. Aflat pe plajă la Mamaia prin 1938 este salutat cu exuberanță de o doamnă pe care o cunoscuse în seara anterioară – doar că doamna nu purta decât o pălărie, în rest era cum o făcuse mamă-sa. Britanicul face stânga împrejur fără să răspundă la salutul unei femei goale, când o revede pe cucoana nudistă seara la restaurant (îmbrăcată de data asta!) este admonestat: ”Bine domnule, se poate să nu mă saluți?!? Nu ai mai văzut femei dezbrăcate?”
Cât despre atestarea pudibonderiei medievale prelungită până târziu a româncelor nu pot decât să-mi amintesc de nenumăratele articole pline de citate în care aceleași românce de acum 200-300-400 sunt descrise drept destrăbălate. Mai greu de clarificat povestea asta: erau româncele un fel de mumii înfășurate în zeci de voaluri sau niște nimfe despuiate? Italianul Preziosi a văzut pe la 1800 și ceva la București niște femei destul de dezinhibate când era vorba de scăldat în râul Colentina.
