Pentru că nu știm ce vrem să facem cu noi înșine, nu știm încotro mergem și de ce. Istoria este o resursă pentru prezent: știi de unde vii, pe unde și cum ai mers – ceea ce îți dă direcția în care te deplasezi și (dacă poți identifica erorile din trecut) viteza cu care o faci.
În același timp modul în care este scrisă istoria reflectă dorințele, visele, idealurile celor care o scriu. Istoria este o resursă politică – în istorie poți găsi motivare pentru aproape orice fel de acțiune politică prezentă. (Ceea ce este fundamental greșit, dar asta e o altă discuție.) Să urmărim puțin cum și-au văzut românii propria istorie.
Pe voievozii din vechime nu îi prea interesa propria istorie. Cu siguranță existau ”istorisiri” din bătrâni și tot soiul de legende, însă la nivel politic voievozii nu aveau nevoie de vreo justificare ”istorică”, ei conduceau țara din tată-n fiu din mila lui Dumnezeu și asta le era de ajuns. Documentele oficiale nu conțin referințe la vreun moment al întemeierii țării, lucrurile erau cum erau ”din vechime”. Doar pomelnicele din bisericile voievodale aveau vreun sens istoric: înșirau numele voievozilor într-o ordine oarecum cronologică și plină de erori.
Primele cronici înregistrează poveștile faptelor de glorie ale voievozilor în momentul când aceștia încep să joace un rol conștient în politica regională, scurte narațiuni ale bătăliilor și înscăunărilor, asasinatelor și alianțelor. De multe ori astfel de cronici erau destinate aliaților pentru justificarea evenimentelor.
Din secolul al XVII-lea încep să apară primele istorii ale românilor scrise de oameni cu studii universitare (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino). Acum sunt stabilite și principalele probleme ale istoriei românilor: originea latină, misterul perioadei marilor migrații barbare, nebuloasa fondării statelor medievale (legenda lui Dragoș vodă dovedită ulterior cu documente, legenda lui Negru vodă rămasă în dispută), confruntarea cu puterile învecinate (Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman), creșterea influenței imperiale (în special cea otomană, agenții puterii imperiale fiind grecii, percepuți ca un implant dăunător), comunitatea de origine și identitate a românilor din cele trei țări (Valahia, Moldova și Transilvania). Deja avem de-a face cu scrieri istorice care folosesc un aparat critic, este practicată critica izvoarelor, sunt folosite orice fel de categorii de izvoare la care există acces (legende, pisanii bisericești, documente voievodale, cronici vechi interne și externe). Acum este momentul când au fost stabilite metodele și sursele de cercetare a istoriei românilor, se face diferența dintre ”letopiseț” și ”vorbele den bătrâni”, de acum înainte pentru cercetarea istoriei românilor problemele sunt reprezentate de acumulare de informație documentare și rafinare a interpretării.
Fiecare din cei enumerați mai sus oferă o serie de explicații pentru efortul lor: cunoașterea trecutului spre folosul prezentului, polemica cu cei care răspândeau ”basne” despre trecutul românilor. Nu există o percepție limpede trecut – prezent – viitor; trecutul explică prezentul (cum am ajuns unde suntem acum?) dar nu este căutată o cale spre viitor. Ideea asta apare la Școala Ardeleană: românilor din Transilvania li s-au promis drepturi politice egale cu celelalte confesiuni în schimbul trecerii la greco-catolici – când asta nu s-a întâmplat au apărut reacțiile politice motivate istoric. Ardelenii au fost cei care au dezvoltat raționamentul românii sunt urmașii romanilor, deci sunt de viță nobilă și nu sunt vreun popor inferior în fața ungurilor sau germanilor – deci ar trebui să se bucure de aceleași drepturi. Scrierile istorice ale Școlii Ardelene (Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai) se bazează pe mitul ”vârstei de aur”: cândva românii au fost puternici și respectați, acum nu mai sunt – deci trebuie să-și recapete forța și respectul pierdute (Virtus Romana Rediviva). În baza acestui raționament este introdusă în scrierea istoriei românilor ideea continuumului trecut-prezent-viitor. Am avut un trecut glorios, avem un prezent trist, trebuie să ne clădim un viitor luminos.
Acum începe și polemica în jurul locului de unde au venit românii – conflictul provine tot din disputa asupra drepturilor românilor ardeleni: dacă sunt veniți de aiurea atunci nu există vreun motiv pentru care ungurii și germanii ar trebui să le acorde drepturi. De la Joseph Sulzer și Johann Christian Engel încoace istoria românilor este în mare parte o polemică cu ideile celor doi (românii s-au format ca popor la sudul Dunării și au migrat în valuri pe niște pământuri care nu le aparțin, românii sunt un popor barbar și necivilizat). În același timp, cartea lui Engel (Geschichte der Moldau und Walachey, Halle, 1804) a stabilit un standard în scriere istoriei românilor, toate celelalte lucrări care i-au urmat în secolele XIX-XX nu au făcut altceva decât să o completeze și să-i corecteze erorile factuale neintenționate.
Împărțirile teritoriale din secolele XVIII-XIX (Oltenia, Bucovina, Basarabia) ale țărilor române i-au lămurit pe români că statutul de sateliți ai otomanilor nu este de mare viitor. De la Dinicu Golescu și Tudor Vladimirescu s-a format și impus ideea de reformare a țărilor românești. Însă o lucrare de istorie avea să stabilească idealul pentru multă vreme: ”Românii supt Mihai voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu – ideea unirii tuturor românilor într-un singur stat. Același mit al ”vârstei de aur” cândva am fost puternici, acum suntem slabi, să redevenim puternici – centrat în jurul lui Mihai Viteazul. Dacă un voievod a reușit la 1600 să unească toate țările locuite de români și să fie puternic, atunci trebuie să reușim și noi. Aceasta a fost esența proiectului politic românesc din secolul al XIX-lea: modernizare conform modelului occidental, unificarea într-un singur stat a tuturor românilor. Iar scrierea istoriei, intrată deja în canoanele universitare ale vremii a venit să sprijine acest proiect politic. Este perioada identificării documentelor medievale, stabilirea proiectelor mari de cercetare și publicare (din păcate nefinalizate), perioada când este pusă la punct cronologia istoriei politice a românilor din cele mai vechi timpuri, perioada cân arheologia începe să devină o sursă din ce în ce mai serioasă pentru istoria românilor.
După realizarea unirii din 1918 proiectul secolului al XIX-lea ar putea fi considerat încheiat – însă apare problema menținerii unității, problema integrării tuturor provinciilor în noul stat. Apar sinteze coerente ale istoriei românilor care reflectă continuumul trecut-prezent-viitor conform ideii de unitate națională (Nicola Iorga), istoriografia română începe să se ridice de la nivelul polemicilor evenimențiale interne la o privire de ansamblu asupra întregii regiuni est-europene (Gheorghe Brătianu), apar studii de istorie socială (Constantin Giurăscu), studii închinate vechii civilizații românești de factură slavonă (P.P. Panaitescu). Din nou, scrierea istoriei reflectă problemele societății: dimensiune regională, probleme sociale, civilizație și cultură.
Al Doilea Război Mondial și impunerea ideologiei comuniste rupe dezvoltarea istoriografiei române începută în perioada interbelică. Scrierea istoriei este supusă directivelor venite de la Partidul Comunist – și reflectă orientarea partidului. În prima fază a frăției cu sovieticii este scos cât mai în față elementul slav, sunt condamnate burghezia și boierimea, istoria este un element de propagandă. Naționalismul din vremea lui Nicolae Ceaușescu produce o repetare a modelului istoriografic din secolul al XIX-lea.
Fiecare din ”fazele” enumerate mai înainte a avut ”cea mai bună carte de istorie a României” – o carte (sau mai multe de fapt) în care era reflectată ideea devenirii românilor conform unui ”proiect de țară”. Polemicile erau în interiorul proiectului, toată lumea era de acord că trebuie făcută unirea românilor sau modernizarea României. În perioada totalitarismului comunist nu prea putea fi vorba despre ”opțiuni”, lucrurile erau clare prin voința Partidului.
În ziua de azi este imposibil să existe ”cea mai bună carte de istorie a României”. În primul rând nu mai există un proiect care să-i unească pe români într-o direcție. România este o țară care există prin acord internațional, nu prin voința propriilor cetățeni, românii pur și simplu fug din țară. Oferta de scrieri istorice este practic infinită datorită noului mediu de comunicare dominant, internetul. Este o ofertă de tip ”bufet suedez”, unde fiecare își poate alege ce-i place și ce îi confirmă părerile gata formate. Avem de-a face mai ales cu fenomene extreme. Pe de o parte fuga spre ”vârsta de aur” a dacilor – despre daci știm foarte puține lucruri, ceea ce deschide posibilitatea de a spune orice despre ei și a-i transforma într-un fel de giganți din trecut. Cealaltă extremă este fuga de istoria românilor – o revenire la formulele lui Sulzer care mai că nu îi considera maimuțe pe români. Între cele două extreme manifestate ca un spectacol permanent nu prea mai există cale de mijloc.
Că discutam despre subiectul ăsta: Djuvara nu intră la capitolul ăsta, cu toate inexactitățile lui? Sau Ioan Aurel Pop? Sau te referi la proiectele exhaustive care să acopere în detaliu istoria?
Cumva m-am oprit prin 1990, ce s-a întâmplat după ar merita un articol separat, am preferat să trasez doar câteva tușe generale.
Problema că nu avem o doctrină de Țară este fundamentală. Influențează scrierea istoriei, precum bine arăți aici, dar influențează și orice alt domeniu: militar, diplomatic, politic, educațional, emigrare, etc. Un proiect de Țară (domeniu parțial) este deținut doar de BOR: Catedrala Mântuirii Neamului și conex funcționarea eparhiilor în statele în care românii au emigrat masiv după 90.
În domeniul istoriei, parcă Dinu Giurăscu și mai acum Aurel Ioan Pop au încercat/ încearcă să orienteze (mai ales prin manuale) în direcția potrivită, dar fără mult succes, observ.
Nu vad legatura între functionarea eparhiilor de peste hotare cu doctrina de tara.
Al doilea paragraf: încercarea de a asimila proiectul Catedralei cu reconstructia Templului (proiectul de tara evreiesc) este puerila. În conditiile în care notiunea de evreu cuprinde, indisolubil, calitatea dobândita prin nastere si cu religia într-un tot unitar. Mai mult, catedrala se va sfârsi în doi-trei ani, la câti bani suge de peste tot. S-a terminat cu proiectul de tara? Gata, putem pleca acum în tari mai calde, daca tot ne-am terminat planul? Singura sansa de supravietuire a BOR este sa joace cartea nationala, vrea-nu vrea, asta e, si acolo bate si cu eparhiile din afara, doamne fereste sa-i scada contributorii, acum cetateni straini.
Pentru articol: putine sunt acele state în care sentimentul national a fost prezent asa cum este el astazi. Motivele sunt multiple si difera de la regiune la regiune. Mai toate tarile Europei de astazi si-au regasit conceptul national abia dupa 1800. Voievozii nostri nu au fost deloc interesati de istorie, de origini, de lingvistica, cu exceptia propriei lor origini, aceea de a dovedi ca sunt „os de domn”, deci cu pretentii la tron. Acelasi lucru si pentru boierii mari, caci dregatoriile se cam mosteneau din tata-n fiu. Am mai spus-o si o repet: încercarile de a face din conducatorii nostri eroi nationali este sortita à la long esecului, pentru ca ei n-au fost nici mai presus si nici mai prejos de contemporanii lor din vest, nord sau sud. Precum Charlemagne a fost aparatorul crestinatatii în vest, tot asa si unii, nu toti, voievozi valahi si moldoveni se simteau stindardul crestinatatii rasaritene. Diferenta a fost ca ei au luptat pentru o cauza straina natiunii (salvarea crestinatatii rasaritene, principial grecesti, de amenintarea turcilor), în timp ce Charlemagne luptase pentru imperiul sau. Proiectul de tara a lui Charlemagne s-a transformat peste secole în mai multe proiecte, fiecare sponsorizate de cine avea puterea la un moment dat; dovada ca n-a fost viabil.
Însa faptul ca avem multe modele de proiecte care au esuat vizibil nu trebuie sa ne împiedice în a avea unul. Însa este greu în a gasi o legatura comuna în a uni oameni crescuti vreme de secole în conditii complet diferite. Abia se împlinesc cele trei generatii de când românii din cele trei provincii istorice locuiesc sub un acelasi acoperis, dar deosebirile tot mai apar pe ici pe colo, culminând cu initiative gen autonomia Transilvaniei (este si de înteles ca anumiti oameni, de o moralitate ireprosabila, nu pot concepe întinarea valorilor nationale de trepadusi precum fusese Dragnea si altii înaintea lui). Lucrurile se vor complica si mai mult daca unirea Republicii Moldova cu România va avea loc prea devreme, pentru ca se vor agita din nou apele dar „barajul” nu fusese terminat la timp.
De unde ai tras concluzia că pe „voievozii din vechime nu-i prea interesa istoria?”
Ignori un mic amănunt Letopisețul Cantacuzinesc are că punct de plecare o cronică mai veche.
Mai uiți un mic amănunt textul în română privind păcurarii din Rășinari, considerat de Iorga un fals, e o copie a unor documente originale, după cum demonstra Păcală în celebra să monografia a Rășinarului, și datează de la 1488 cu mult înaintea lui Neacșu. În acel an păcurarii prezentau, în procesul lor cu sașii, Craiului Mathias documentele conferite de Attila în 420.
Este cât se poate de evident că au mai fost cronici înainte de sec XVII și nu doar tradiției și legende.
Despre originea românilor Letopisețul Cantacuzinesc este cât se poate de clar sau preluăm din letopiseț numai ce ne convine?
Păi da, că avem cronică de la Farcaș. Cronica țării pe care se bazează Letopisețul este o presupunere, posibil să fi existat ceva, dar cu puțin mai mult decât un pomelnic voievodal, ceea ce se și vede. Asta cu documentele de la Attila e o glumă. Originea românilor din letopisețul cantacuzinesc este puțin contrazisă de arheologie.