Să analizăm puțin un articol greșit, ”Extincția românilor” de Mihai Buzea. Omul pornește de la ipoteza că înainte de anul 1830 nu exista o conștiință etnică românească, vorbitorii de limbă română (românofonii) de pe aceste plaiuri aveau o conștiință creștină și atât.
Acești românofoni s-au transformat între anii 1830-1860 în români, respectiv și-au construit o națiune etnică în baza căreia au realizat unificarea teritoriilor locuite de românofoni în următorii ani până în 1918, românofoni transformați la rândul lor în români.
Perioada interbelică a lansat mai multe proiecte de transformare a românului în om nou: legionar, comunist și ceaușist. Proiectul câștigător ar fi fost omul nou ceaușist: un fel de neo-români, Mihai Buzea nu intră în foarte multe detalii. Neo-românul ceaușist și-a cam trăit traiul în ultimii 30 de ani și este pe cale să fie înlocuit de post-români, niște locuitori ai unui spațiu care va deveni ținta unor valuri masive de imigranți care vor modifica structura etnică și lingvistică. Modificarea asta va deveni vizibilă în jurul anului 2040 – și atunci se va cam încheia aventura istorică a românilor.
Articolul este atât de greșit încât un redactor cu o minimă cultură generală ar fi trebuit să refuze publicarea lui. Dar în era internetului oricine poate spune orice, iar redactorii cu cultură generală au cam dispărut.
În primul rând articolul este profund ideologizat și are sens doar în cadrul construcției neo-marxiste a lui Eric Hobsbawm. Doar că până și Hobsbawm cred că ar fi avut dubii cu privire la precizia articolului de mai sus. Dacă am contrazice teza fundamentală a articolului – înainte de 1830 nu a existat o conștiință etnică românească – se prăbușește întregul eșafodaj al ideilor, oricât de coerent construit.
Și nici nu știi de unde să începi cu enumerarea dovezilor că a existat o conștiință etnică. De la confruntarea pe motive etnice dintre călugării români și greci de la Athos din 1342? De la edictul regelui Ludovic al Ungariei din 1366 prin care românii din Transilvania erau incapacitați din punct de vedere juridic? De la condiționările etnice săsești privind intrarea în breselele Brașovului din secolul al XV-lea? De la restul incapacitărilor juridice ale românilor din legislația transilvană a secolelor următoare? De la mărturiile cronicarilor de secol XVII din Valahia și Moldova care ziceau cu subiect și predicat ”suntem români și vorbim românește”? Conștiința etnică a românilor este atestată documentar de sute de ani, iar teoria lui Hobsbawm a fost respinsă de multă vreme.
Apoi definițiile folosite de Mihai Buzea (românofoni, români, neo-români) sunt extrem de relaxate, se ferește să arate cu un minim de precizie ”conținutul” fiecărei categorii lansate. Teoria asta e frumoasă doar la prima vedere, când te apuci să o despici în patru nu mai prea rămâne nimic. Rămâne pe dinafară proiectul românului iluminist și greco-catolic al Școlii Ardelene, rămân pe dinafară liberalii pragmatici de secol XIX aplecați către dezvoltare economică și democrație.
Argumentarea lingvistică este la rândul ei puerilă. Sute de ani românii au scris cu alfabet chirilic într-o limbă dispărută, slavona bisericească. Chestia asta a lăsat urme asupra limbii române, însă nu a eliminat-o. La fel s-a întâmplat cu franceza în secolul al XIX-lea, la fel se întâmplă cu engleza acum. De la plugul slavilor la computerul americanilor mecanismul este același: apare un salt tehnologic, când preiei obiectul împrumuți și vocabularul din jurul lui, că nu ai cuvintele necesare, nu este invenția ta. Unii, precum francezii, încearcă să preia obiectul fără cuvinte și inventează vorbe, dar asta funcționează parțial.
Cu siguranță românii vor dispărea din istorie la un moment dat, dar nu chiar în anul 2040.
esentialmente, globalizarea va face sa dispara nu numai poporul român „asa cum îl stia Buzea”, ci si toate celelalte, cu exceptia unuia singur.
vor ramâne probabil anumite insule care vor vorbi limbi proprii, suficient de uniformizate totusi, din cauza tehnologiei si a mediului cultural/economic/stiintitific înconjurator.
egiptenii de azi, o parte urmasi ai celor faraonici, nu vorbesc deloc limba acelora, desi exista unele reminescente, de exemplu la copti.
la fel si italienii, vajnicii creatori ai limbii latine. mult mai aproape de latina sunt nemtii decât italienii.
la fel si greaca (mi s-a spus) – nu seamna cu cea a lui Pericle sau Herodot.
ramâne de stabilit daca notiunile de popor, natie/natiune, populatie reprezinta acelasi lucru, si cum pot fi definite mai exact, si, foarte important, ce poate fi schimbat sau înlkocuit fara a se pierde substanta, fara a se iesi din limitele conceptului – asa cam cum se schimba placa video sau de retea la un calculator – problema corabiei lui Tezeu din Plutarh.
Băi Mariane, nu și s-au spus FOARTE MULTE !
Aveti explicatii referitoare la cuvantul plug? De ce am imprumutat acest cuvant de la slavi daca eram tarani si in general romanii (antici) aveau plugul? Sau dacoromanii arau numai cu sapa? Sau cuvantul latin aratro dupa deformarile din procesul formarii limbii romane ar fi intrat in conflict cu alt cuvant si astfel a fost inlocuit cu unul mai adecvat (cum s-a demonstrat pentru „inima” derivata din „anima”, caci „cor” ar fi dat „cur”)?