Românii n-au fost buni de călugări la muntele Athos?

Neagu Djuvara are în cartea sa „Thocomerius – Negru vodă” o frază în care lasă de înţeles că românii nu sunt buni de călugări şi asta încă din cele mai vechi timpuri, afirmaţie bazată pe un conflict evocat succint dintre călugării români şi cei greci, de prin 1369. Este vorba despre faptul că românii acelor vremuri nu s-ar fi împăcat cu regimul vieţii de obşte din mănăstirile de pe muntele Athos şi ar fi părăsit ruşinos sfântul munte. Pe Neagu Djuvara chestiunea îl interesează în contextul argumentului său circular „cumanii erau catolici, Basarab vodă ar fi fost cuman, dacă demonstrăm că a fost catolic atunci cu certitudine a fost cuman şi nu român”. Dar asta este o chestiune secundară acum.

Mi-a rămas în minte spusa lui Neagu Djuvara: chiar nu au fost buni de călugări românii de la 1300? Şi când am avut un răgaz am pus mâna pe volumul al IV-lea Fontes Historiae Daco-Romaniae, unde de la pagina 278 se află documentele privitoare la conflictul călugărilor români cu muntele Athos. Nu m-am mirat să găsesc un nou caz în care Neagu Djuvara răstălmăceşte documentele.

La mănăstirea Cutlumus s-au păstrat trei documente din anii 1369-1370 în care sunt reflectate negocierile egumenului Hariton cu voievodul Vladislav-Vlaicu. Primul document din septembrie 1369 este un proiect de tratat în care sunt prezentate condiţiile fiecărei părţi, apoi un testament din prima jumătate a anului 1370 în care egumenul Hariton lasă „moştenire” condiţiile negocierilor cu voievodul, în sfârşit vine un al doilea testament din noiembrie 1370. Natural, apare întrebarea: de ce vodă Vladislav-Vlaicu le-ar fi dat unor călugări din muntele Athos 1.200 de florin ungureşti (cca. 9,5 kg aur)? Poziţia de ctitor al unei mănăstiri – mai ales la muntele Athos – era una de prestigiu. În al doilea rând existau şi avantaje practice: mănăstirile erau singurele locuri furnizoare de cărturari şi grămătici, de oameni cu ştiinţă de carte.

Neînţelegerile dintre egumenul Hariton şi voievodul Vladislav-Vlaicu pot fi rezumate cam aşa: voievodul dorea ca mănăstirea Cutlumus să primească şi călugări români, grecii din mănăstire se temeau că vor fi dominaţi de monahii de la nord de Dunăre. A doua problemă aflată în dispută se referea la dorinţa călugărilor români de a duce „viaţă de sine”, iar nu „viaţă de obşte” (în care cuvântul egumenului era hotărâtor). Acesta ar fi fragmentul cheie al disputei:

Când au început să meargă şi dintre ungrovlahii noştri în această mănăstire şi s-au dus mulţi, s-a întâmplat că romeii (grecii) care se osteneau şi lucrau în viile, anexele şi domeniile acestei mănăstiri s-au înspăimântat; şi cârteau împotriva preasfinţitului meu părinte şi egumenului lor spunând că „atâţia ani am ostenit amarnic cu tine şi n-am mâncat pâine bună, nici n-am băut vin bun şi nici n-am îmbrăcat o rasă cum trebuie, iar acum ai hotărât să sfârşeşti cu noi, dându-ne pe mâna ungrovlahilor, ca să ne aibă ca robi”.

Fragmentul de mai sus mi se pare o nouă dovadă că exista conştiinţă etnică în evul mediu: grecii nu voiau să le fie robi românilor (altă dispută etnică medievală între unguri şi saşi în Ardeal găsiţi aici). Voievodul Vladislav Vlaicu era gata să jure că nu va fi schimbat obiceiul mănăstirii pentru alegerea egumenului, iar românii călugăriţi la Cutlumus nu vor încerca să obţină avantaje în baza viitoarelor donaţii ale voievodului. Însă egumenul Hariton nu a vrut să accepte renunţarea la viaţa de obşte.

Din al doilea document aflăm că donaţiile voievozilor români pentru mănăstirea Cutlumus au început din vremea voievodului Nicolae Alexandru (deci înainte de 1364, Nicolae Alexandru fiind fiul lui Basarab şi tatăl lui Vladislav-Vlaicu). Tot din acest prim „testament” al egumenului Hariton din prima jumătate a anului 1370 mai aflăm că acesta a acceptat până la urmă „viaţa de sine” în mănăstirea de la Cutlumus în schimbul donaţiei voievodului cu care urma să se ridice zidul din jurul mănăstirii, zid care s-a păstrat până azi. Condiţia de mai sus a rămas:

Să acorde romeilor (grecilor) de acuma şi care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor veni de aici înainte, cuvenita cinste din partea vlahilor precum şi deplina linişte la băutură, mâncare şi în toate celelalte, spre a nu fi stingheriţi de vlahi în nici un fel.

Chestiunea diferendului etnic revine şi în al treilea document:

Deoarece, după fericitul apostol Pavel, în faţa lui Dumnezeu nu există iudeu şi elen, ci este bine primit tot omul care se teme de El, de orice neam, hotărăsc în privinţa întâietăţii şi conducerii fraţilor în felul acesta. Nici fraţii romei să nu aibă voie să-i urmărească şi să-i dispreţuiască pe fraţii vlahi, care aduc cele trebuitoare sau muncesc, pentru ca mănăstirea şi toate ale ei să fie ale romeilor, dar nici vlahii să nu-şi facă un drept din faptul că zidul de apărare a fost înălţat de ctitorul nostru şi să refuze de a da prinoase sau contribuţii în muncă; ci ca o singură familie, fiecare să aibă drept de întâietate şi de cinstire (…) după cum se întâmplă şi în celelalte mănăstiri de la Sfântul Munte în care sunt adăpostiţi fraţi de alte neamuri.

Concluzia e următoarea: în 1372 egumenul Hariton avea să ajungă mitropolitul Ţării Româneşti. Voievozii şi boierii români au continuat să facă donaţii consistente mănăstirii Cutlumus, unii dintre ei fiind pictaţi în biserica mănăstirii, iar unele astfel de portrete fiind mutilate în decursul anilor (detalii aici).