Când ai vrea să fii naționalist, dar nu foarte naționalist

Depopularea accelerată a României și ruptura din ce în ce mai adâncă dintre populație și clasa politică/ sistemul administrativ au băgat spaima în unii. Și au apărut câțiva apostoli ai unui nou naționalism, în încercarea de a repara rupturile amintite.

O încercare absolut paradoxală. Pe de o parte înțelepții noștri sunt conștienți că au nevoie de naționalism ca să pritocească un fel de lipici pentru a mai astupa fisurile din societate. Doar că se feresc ca de dracu` de naționalism, de fiecare dată țin să spună că nu vor o reînviere a protocronismului ceaușist, a național comunismului ceaușist. Și aici avem un paradox: încearcă să rezolve niște probleme practice cu un despotism retoric: să aline foamea cu vorbe. Exact ce a încercat Ceaușescu în decembrie 1989 fără să reușească: aveți probleme? fiți mândri că sunteți români!

Apoi noii apostoli ai noului naționalism suferă de o ofilire a imaginației și de o ologire a argumentului. Ne propun un naționalism ”european”, extrem de tulbure și nediferențiat. Să fim mândri că suntem români în Europa, fără apel la istorie, fără apel la victoriile trecutului (care victorii, conform sursei DSS Lucian Boia nici nu au prea existat, sau dacă au existat nu e bine să le amintim pentru că îi deranjăm pe unii și pe alții). Sau avem varianta naționalismului european pur: să fim mândri că suntem în UE și gata, nu ne mai trebuie nimic. Cam ăștia ne sunt naționaliștii de azi, nici nu mai are rost să-i luăm în seamă pe neo-marxiștii pentru care națiunea nu a existat și nu va mai exista vreodată, de parcă poate să dispară ceva ce nu a fost.

Deci. Cât de naționaliști li s-a dat voie să fie?

Puțin, foarte puțin.

Românii au fost înfrânți rușinos în toate războaiele. Voievozii au fost cumani, iar cultura medievală românească a fost tot ce puteau face niște troglodiți analfabeți. Abia când au început să imite voinicește pe europeni au reușit și românii să devină niște maimuțe cât de cât dresate (nu toți, doar cei mai buni dintr ei!) Nici vorbă de conștiință măcar etnică, dacă nu națională, de-a lungul secolelor. Din punct de vedere tehnic cum ziceam mai sus: maimuțe. Limba română? 500, maxim 600 de cuvinte proprii, nici urmă de termeni tehnici (cum ziceam, maimuțe). Trădători lași, gata să-și înjunghie aliații pe la spate. Ortodoxia? În primul rând este o religie a puturoșilor, în al doilea rând românii nu au fost niciodată catehizați în mod real (cu excepția greco-catolicilor, se știe). Dar chiar și așa, puturoși și necatehizați, totuși românii au înființat o teocrație ortodoxă. Societatea românească? Din vechime și până în ziua de azi: familii de alcoolici incestuoși, vorba unui judecător din prezent care a descoperit că existau niște legi în vechime. Și vulgata asta a istoriei românilor poate continua la nesfârșit.

Destul de greu să lucrezi cu materialul ăsta la construirea unui nou naționalism românesc. Mai simplu să te rezumi la ”sunt cetățean european și am drepturi”. Întâmplător cetățeanul ăsta european mai vorbește limba română, așa oloagă cum este, dar nu pentru multă vreme. Cu siguranță copiii noului cetățean european nu vor mai vorbi limba română.

Revenim. Câtă mândrie națională poți clădi pe o așa istorie mizeră? Apostolii noului naționalism românesc dau din colț în colț și deplâng faptul că românul nu le citește cărțile (că amintiți? maimuțe analfabete!). Se tem de fantoma protocronismului ceaușist și spaima asta îi împiedică să stabilească o comunicare reală cu românii.

Doar că tratamentul este greșit ales. Ceaușescu a aflat pe pielea lui că problemele practice nu se rezolvă cu apelul la mândria națională. Visul românilor era să fugă din România cu mult dinainte de 1989 pentru că se simțeau tratați de administrația comunistă drept o populație ocupată – ceea ce era absolut real. Regimul comunist a fost un regim de ocupație. Doar că clasa politică și administrația au continuat și după 1989 să-i trateze pe români ca pe niște aborigeni. Tudor Gheorghe are dreptate: au trecut degeaba 30 de ani, nu s-a refăcut legătura dintre clasa politică/ administrație și cetățeni. Acesta este motivul fundamental pentru care românii fug din România. Am fost recent la ceva conferință cu românii fugiți din țară, unde niște băieți dintr-ăștia europeni au prezentat niște programe care vor să-i readucă pe români în România. Și românii care trebuiau să revină au început să întrebe chestii practice despre relația cetățeanului cu administrația. Aceleași și aceleași chestii, belele vechi de zeci de ani. Și s-a făcut liniște din partea experților. A rămas nerostită întrebarea: ce m-aș întoarce să-și bată joc de mine o incompetentă de ghișeu, exact aceeași incompetentă care m-a convins să plec și să încerc să uit că sunt român? Au fost și câțiva politicieni pe acolo, ca întotdeauna au promis că se vor rezolva problemele astea practice. Sigur. Până atunci să fim mândri că suntem români, dar fără istorie și fără protocronisme ceaușiste.

Da. Și asta m-a convins să mă fac protocronist. Nu mult, doar puțin, ca noii apostoli ai noului naționalism românesc.