În campania asta cu ”familia tradițională” a deschis gura și Cristi Danileț să ne explice puțin istoria familiei la români, să ne lămurească el treaba cu evul mediu și femeile bătute.
Istoria cuplului românesc – așa cum o știm din scrierile epocilor trecute – este extrem de tristă: soțul era violent și alcoolic, violul conjugal era un fenomen extins, familia era numeroasă și trăia într-un spațiu restrâns. iar apropierea fizică dintre membrii genera desele incesturi, soția era veșnic la cratiță, femeia trebuia să fie virgină în noaptea nunții, o femeie rămasă gravidă, dar nemăritată era alungată din sat, divorțul era ceva rușinos și excepțional. (Cristi Danileț pentru România Liberă)
Lăsăm de-o parte faptul că o societate cu o astfel de normă familială (violență, alcoolism, viol, incest în proporții majoritare) ar fi dispărut din istorie în doar câteva generații – pentru că familia și-ar fi ratat total scopul (producerea și reproducerea vieții). Chestia asta ne-o spune bunul simț, fără să fie nevoie de ceva cercetări. Să ne concentrăm totuși asupra a ceea ce a uitat Cristi Danileț de la cursul de Istoria dreptului românesc din Facultatea de Drept. De fapt la facultățile de drept istoria dreptului românesc începe la 1831 cu Regulamentul Organic, de asta nici nu mă mir că Danileț a fost uimit să afle că românii aveau o lege ”la 1670 și ceva” în care se prevedea că soțul își putea bate nevasta. Asupra acestei legi de la 1670 și ceva ne vom concentra.
Legea medievală
Mai precis este vorba de Pravila (Legea) lui Vasile Lupu (PVL), tipărită la Iași în 1646 (cu titlul Carte românească de învățătură) și Pravila lui Matei Basarab (PMB), tipărită în 1652 la Târgoviște. Practic cele două legi sunt identice și au fost valabile aproape 200 de ani până în 1831, cu modificări periodice făcute de câțiva voievozi fanarioți care au încercat să le îmbunătățească fără a le schimba substanța.
Diletanții în materia dreptului medieval românesc sunt atrași de glava 23 zaceala 1 PVL și glava 185 zaceala 1 PMB (articolul 23 alineatul 1, respectiv articolul 185 alineatul 1):
Poate să îndirepteze şi să cearte bărbatul pre muiare-ş, pre lucru adevărat și pe direptate, iară nu cu înșelăciune și fără de cale şi încă să o bată când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut şi atunce cu măsură, să nu o prea treacă, cu blîndeaţe, iară nu cu vrăjmăşie, fără vină și fără ispravă.
Însă de aici și până la a proclama violența conjugală drept normă în familiile românești medievale este puțină distanță. În primul rând este ca și cum peste 400 de ani cineva ar descoperi Codul Penal de azi și ar trage concluzia că românii erau un popor de violatori doar pentru că există un articol de lege care pedepsește violul. Ce-i frumos este că toți cei care susțin că bătaia nevestei era ceva generalizat se opresc din citit la articolul PVL și PMB arătat mai sus și nu merg mai departe. Pentru că dacă citim mai mult vedem că de fapt exista un întreg sistem de protecție a femeii împotriva violenței bărbatului, sistem foarte bine articulat.
Bărbatul ”vrăjmaș”
Dar de ce era permisă bătaia totuși, chiar și ”cu blîndeață”? Pentru că bătaia era o pedeapsă curentă în sistemul legislativ medieval, nu era vorba de o încurajare a sadismului. Trebuie remarcată diferența între bătaia ”normală” aplicată nevestei și ”bătaia cu vrăjmășie”. Să vedem ce însemna bătaia cu vrăjmășie:
Fără de măsură și cum nu să cade și cu vrăjmășie să cheamă bătaia când să face cu toiagul și mai vârtos când să va svărâma lemnul sau să facă cu acesta rane să margă sânge sau când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap, atunce de pururea să va certa bărbatul pentru vrăjmășia lui. (g.23 z.6 PVL, voi folosi doar PVL deoarece este mai clară, PMB are în esență aceleași prevederi)
Tot ”vrăjmășie” este definită și legarea femeii în fiare și închiderea ei de către bărbat, chestie care este permisă în 2 situații: adulter sau tentativa de asasinare a bărbatului (în ambele situații doar în caz de flagrant delict, orice altă variantă fiind exclusă, în caz de flagrant, pe lângă închidere, femeia putea fi ”bătută cu vrăjmășie” fără ca bărbatul să riște vreo pedeapsă) (g. 23 z. 10 PVL). Vrăjmășie este ”de o va bate pururea și de mai multe ori fără vină” (g. 23 z. 8). La g. 21 z. 1 ”ranele de armă” sunt incluse la vrăjmășie, g. 21 z. 2 tot vrăjmășie este definită bătaia care îi pune în pericol viața femeii sau când aceasta este bătută atât de rău încât nu poate vorbi în fața judecătorului. Amenințările cu moartea și ”omul ca acela să-i fie pururea dragă svada” sunt incluse și ele la ”vrăjmășie” (g. 21 z. 8).
Judecătorul era dator să vegheze asupra ”bărbatului vrăjmaș” și să obțină garanții ca acesta să nu-și ucidă femeia, chiar dacă femeia avea obiceiul să-l provoace pe acesta (g. 21 z. 11) pentru că bărbatul ”nu trebuie să-și îngăduiască firei” (adică trebuie să se stăpânească). Alte ”vrăjmășii”: când bărbatul nu se culcă cu femeia lui în același pat sau când ”nu-i plac bucatele ce-i fac fămeia sau cămășile și alte ca acestea”, legarea sau închiderea femeii împotriva voinței ei (cu excepția flagrantului delict de mai sus) (g. 21 z. 13, 14, 15).
Nu în ultimul rând mai avem o situație de vrăjmășie definită foarte plastic: ”când va fi bărbatul învățat de pururea de a îmbla tot bat și să-ș bată muiarea tot în beție” (g. 21 z. 7).
Cum poate fi dovedintă ”vrăjmășia”?
Cu martori, oameni ”cinstiți” (concept juridic medieval care merită un articol separat) care să nu fie rude cu femeia, de preferat vecini. Contează foarte mult și faima bărbatului, dacă are renume de ”vrăjmaș” în comunitate. O chestie care merită subliniată: martorii care depun în favoarea femeii și susțin că ”a fost bătută cu vrăjmășie” au mai multă credibilitate în fața judecătorului decât cei care neagă vrăjmășia. Doar plânsetele și țipetele femeii din casă fără martori nu sunt de ajuns pentru dovedirea vrăjmășiei, la fel nici ochii vineți sau obrazul umflat – acestea sunt dovezi suplimentare care trebuie întărite de mărturii. (g. 22, z. 1-4 PVL).
Ce poate face femeia ”bătută cu vrăjmășie”?
Femeia bătută astfel încât îi este pusă viața în pericol poate să fugă de acasă fără să riște nici o pedeapsă. (g. 21 z. 2) Femeia plecată de acasă în această situație trebuie întreținută de bărbat (g. 21 z. 5) și trebuie imediat să ceară divorțul pe care îl obține rapid (g. 21 z. 3), dacă nu cere imediat divorțul va trebui să dureze mai mult judecata. Judecătorul trebuie să-i găsească un loc sigur femeii fugite de ”vrăjmășia” bărbatului (g. 24 z. 5).
”Vrăjmășia bărbatului” poate duce la o despărțire temporară a celor doi, urmată de divorț sau împăcare. ”Vrăjmășia bărbatului” singură, fără nici o altă vină este motiv suficient de divorț (g. 21 z. 10). După reclamația de ”vrăjmășie” judecătorul trebuie să obțină garanții că femeia nu va fi ucisă, una din garanții fiind despărțirea temporară, zapisul (promisiunea scrisă a bărbatului întărită cu jurământ) sau chezașii (persoane garante) (g. 21 z. 12). Dacă bărbatul rămâne ”vrăjmaș” se pronunță divorțul. (g. 21, z. 18, 19). Un alt motiv de divorț este ”vrăjmășia” rudelor bărbatului față de femeie. (g. 24 z. 2)
Cum este pedepsit ”bărbatul vrăjmaș”?
Sunt prevăzute și pedepse pentru bărbatul ”vrăjmaș”: este ”certat după voea giudețului” (g. 21 z. 4). ”Voea giudețului” este aprecierea judecătorului, iar ”certarea” era de obicei bătaie și umilință în public. Pe lângă asta exista și pedeapsa pecuniară: bărbatul ”vrăjmaș” trebuia să întoarcă femeii a treia parte din darurile făcute de femeie la nuntă, dacă nu există astfel de daruri bărbatul ”vrăjmaș” pierde o treime din zestrea femeii. (g. 23 z. 4)
Să recapitulăm
Sistemul juridic medieval românesc permitea într-adevăr bătaia femeii – însă până la punctul în care bătaia devenea permanentă sau îi punea viața în pericol (vrăjmășie). Beția era circumstanță agravantă, bărbatul nu-și putea bate femeia dacă nu-i plăcea mâncarea sau hainele făcute de ea, era protejată libertatea personală a femeii. Reclamația femeii în caz de vrăjmășie și martorii aduși de ea aveau greutate mai mare în fața judecătorului, acesta era dator să-i asigure protecția (chiar dacă femeia își provoca bărbatul!). În caz de vrăjmășie dovedită era acordat divorțul, bărbatul risca o pedeapsă corporală și pecuniară.
Una peste alta mi se pare un sistem decent de protecție a femeii împotriva violenței conjugale, mai ales că este vechi de 400 de ani. Nici vorbă de fabulațiile lui Cristi Danileț sau ale altor propagandiști.
Cum se aplica legea asta
Ziceam mai sus că prevederea legală nu ne permite o imagine asupra realității. Constanța Vintilă Ghițulescu a analizat în volumul ”În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea” modalitatea practică de aplicare a Pravilei lui Matei Basarab în baza actelor întocmite de Mitropolia de la București între anii 1739 – 1803. Din păcate C. V. Ghițulescu a evitat să facă o statistică centralizată a cazurilor documentate și cifrele sunt răspândite în întreaga carte, ceea ce împiedică o imagine de ansamblu. În al doilea rând am mari îndoieli asupra preciziei științifice din această carte: C.V. Ghițulescu susține că bărbatul își putea lega și închide femeia – fără să spună că asta se putea întâmpla doar în flagrant delict de adulter sau tentativă de omor.
Chiar și așa: la o populație de 1,5 milioane locuitori în Țara Românească pentru perioada studiată de 64 de ani au fost înregistrate 420 de cereri de divorț, dintre acestea 209 procese au fost declanșate pentru ”vrăjmășie” – 168 de plângeri de la femei și 41 de la bărbați. Cifrele acestea îmi par destul de mici, doar 209 procese provocate de violența conjugală la 250.000 – 300.000 de cupluri sunt foarte puține. Din cartea C.V. Ghițulescu nu rezultă câte din cele 209 procese au dus la divorțul efectiv, însă din cele câteva cazuri prezentate rezultă că legea era respectată și divorțul era pronunțat în cazul în care bătăile erau frecvente, aplicate la beție sau viața femeii era pusă în primejdie.
Și o ultimă notă: strigătul femeii ieșită din casă către vecini ”Săriți că mă omoară!” avea putere juridică în urmă cu 400 de ani, substanția acuzația de vrăjmășie, aduna martori. Sute de ani ai normei juridice au lăsat urme până în ziua de azi.
Dar cifrele de astăzi, vi se par tot mici? Regăsim consecințele și astăzi, doar că mai multe femei reușesc să depună o plângere la poliție, să fugă la rude etc. În 1800 toamna… cam puține oportunități.
bun, ai rezolvat, George. Păi, ce să zic, e clar acum… nu are dreptate deloc Dănileț, dar deloc… e evident din argumentația ta… procentul de violență în familie e mai mare în cazul soților divorțați, iar asta… cifrele o arată clar, nu e deloc tradițional. Dar nu mă lua în seamă, eu sunt doar un diletant care nu înțelege că, dacă e să fie bătută femeia, tradiția nu are nicio vină.
Pingback:Țiganii au avut noroc că au fost robi în Țările Române - Historice.ro
Pingback:George Damian: “Țiganii au avut noroc că au fost robi în Țările Române” - OrtodoxINFO
Uite si un articol mai de epoca
UN DIVORȚ IN ANUL 1806
De la 1865 incoace, căsătoria este considerată la noi ca un act civil și nu mai este ca mai inainte, una din cele șapte taine ale bisericei; prin urmare și desfacerea căsătoriei este lăsată puterii civile, autorităților laice.
Ușurința desfacerii căsătoriilor sub regimul codicelui civil, n’are poate altă scuză decăt ușurința cu care se contractează căsătoriile.
O statistică ce s’ar publica de toate divorțurile pronunțate de la anul 1865 pănă astăzi, ar fi inspăimăntătoare și ne-ar arăta progresiunea crescĕndă din an in an și intinderea divorțului in toate păturile societății.
Dar nu este scopul meu a arăta astăzi și aici causele și efectele despărțeniilor asupra societății noastre.
In vremurile de demult nunta era considerată, cum am zis mai sus, ca una din cele șapte taine ale bisericii dreptcredincioase, și canoanele erau foarte aspre in privința incheerii căsătoriei (numai de la a șaptea spiță inainte), dar mai ales in privința desfacerii căsătoriilor.
„Cea ce a unit D-zeu, omul să nu despartă!“ acesta era principiul sobornicesc; ear despărțenia era o escepțiune pentru anume imprejurări extraordinare. Canoanele prevedeau in toate amĕnuntele casurile cănd se poate cere despărțenia și numai Mitropolitul și Episcopii Eparchioți erau volnici a judeca asemenea pricini și a da cărți de despărțenie, care trebuiau a fi intărite de domn.
Bĕtrănul Matei Basarab in „Indreptarea legii cu D-zeu“ enumĕra după sfintele canoane toate casurile cănd se poate cere de cătră bărbat sau de cătră muiare despărțenia și lucru demn de luare aminte pentru generația noastră rafinată, bătaia nu este considerată ca o insultă gravă, cum s’ar zice astăzi, care să motiveze divorțul, dar să ne ințelegem bine, bătaia numai din partea bărbatului asupra femeei sale, nu și viceversa. («Muiarea de-și va pune cu indrăznire mănile asupra bărbatului, adecă să-l bată, atunci se desparte bărbatul de dinsa și ia pre altă muiare»
(Glava 220))
In adevĕr eacă glăsuirea textuală a legii:
„Bărbatul poate să-și bată muiarea cu mĕsură pentru vina ei; măcar de ar avea și zapis să nu o bată.“
(Glava 185, zac. 7).
Şi mai departe:
„De-și va bate neștine muiarea cu pumnul sau cu palma, acea nu se chiamă că este cu vrăjmășie asupra ei, de ar bate-o căt de mult și căt de des.“
(Glava 185, zac. 9)
Aceste năravuri patriarcale nu mai sunt negreșit admisibile in seculul nostru, cu toate că cunosc mulți bărbați, care n’ar fi poate supĕrați dacă s’ar pune din nou in vigoare aceste disposițiuni legislative ale lui Mateiu Vodă.
„Căt de mult și căt de des!“
„Cu sau fără zapis!“
Dealtminteri ințelepciunea poporului a zis de mult că: „bătaia este din raiu“ și știm că la țară lipsa de bătae din partea bărbatului asupra muerii sale este considerată de frumosul sex rural ca o lipsă de dragoste, lipsă de curtenie; și adesea am auzit pe bĕtrănele matroane din sate jăluindu-se de ginerii lor și zicĕnd că „nu-și iubește nevasta căci n’a bătut-o niciodată!“
Dar veacurile au trecut, societatea s’a subțiat și astăzi bărbatul care și-ar permite a aplica scumpei sale jumĕtăți ințeleptele sfătuiri ale bĕtrănului Voevod, fie chiar căt de puțin și căt de rar, ar fi huiduit de lumea intreagă și divorțat răpede pentru insulte grave, intr’adevĕr foarte grave!
Societatea modernă zice astăzi bărbatului: tue la! ucide-o! dar niciodată bate-o! Aceasta era bun acum douĕ-sute de ani!
Dar să revenim la casul de divorț de la inceputul acestui secul și a cărui acte se publică mai la vale. Din ele vom putea să ne facem o idee de obiceiurile și năravurile strămoșilor noștri și vom putea totodată stabilì o comparație intre seriositatea ce se punea pe atunci cănd era a se desface o căsătorie și ușurința cu care se pronunță astăzi un divorț.
Conclusiunea vine de sineși.
Stolniceasa Zamfira din București, mărită pe fiica sa Ana, după un Dumitrache, feciorul medelnicerului Ioniță Colfescu și nepotul Olăneascăi din Găești ot sud Vlașca. Cum vedem, lucrurile se petrec in familii de boeri de măna a doua. Găeștii era pe acele vremuri capitala județului Vlașca și avea o importanță mai mare decăt astăzi.
Puțin după căsătorie, tĕnĕrul Dumitrache incepe a-și maltrata soția și nu cu pumnul sau cu palma ci cu ciomagul și a o amenința cu sabia și cu pistolul.
Mama fetei se jăluește la Vodă și acesta orănduește pe Mitropolit a face cercetare și a-i raporta in scris.
Mitropolitul face o cercetare prealabilă și roagă pe Măria Sa să orănduească pe un aprod ceaușesc a aduce pe toți, jăluitori și piriți, de la Găești in București spre „a cerceta pricina cu deamĕnuntul față cu amĕndouĕ părțile“.
In urma acestei cercetări contradictorii, Mitropolitul raportează din nou lui Vodă pricina, arĕtănd că s’a pliroforisit de vinovăția piritulul și opinează a se deosebì (séparation de corps) soții pe timp de un an de zile, cu nădejde că in această diastimă de vreme se va părăsì piritul de netrebnicii și vor putea earăș viețuì impreună.
Nu s’a implinit insă anul și netrebnicul Dumitrache nu numai nu s’a lăsat de netrebnicii, ci ăncă s’a dovedit căzut și in patima hoției și se afla in osinda pușcăriei!
Atunci Mitropolitul nu mai stă la cumpĕnă și dă carte de despărțenie nenorocitei soții, obligănd pe soț a-i inapoia toate zestrele și darurile dinaintea nunții și exoprica, ear soției ii dă voe spre a doua căsătorie. Această anafora este bine ințeles supusă intăririi domnești. „Ear hotărirea cea mai desăvirșită remăne a se face de către Inălțimea Ta“, cu aceste cuvinte iși incheie Mitropolitul Dositeiu anaforaoa sa.
…
Sfirșind, naște intrebarea: cănd era mai bine, sub legiurile vechi sau sub codul civil actual?
Noi credem că nici atunci, dar mai puțin ăncă astăzi.
Cănd ne amintim dificultățile ce a incercat la desfacerea căsătoriei sale, Vodă-Bibescu, atunci domnitor in țară, din partea Mitropolitului Neofit și doamna Maria Roznovanu la despărțenia ei de marele logofĕt Costake Sturza, nu putem decăt deplănge ușurința cu care se desfac astăzi căsătoriile.
Poate că d. Teodor Focșăneanul să aibă dreptate cănd propune inființarea de tribunale mixte civilo-eclesiastice care să judece cererile de divorț.
In ori-ce cas este o cestiune de studiat cu multă maturitate și merită a atrage băgarea de seamă a claselor conducĕtoare; căci destrăbălarea, demoralizarea este inspăimăntătoare mai ales in populația rurală și ia proporțiuni din ce in ce mai mari.
GEORGE I LAHOVARI
București, 21 Maiu 1891.