Unul din episoadele povestirilor germane despre Vlad Țepeș se referă la pedepsirea unui țigan pentru furt. Relatarea cea mai veche a acestui episod (cca 1463) din varianta manuscrisului de la Mănăstirea St. Gallen (considerată de Matei Cazacu drept cea mai completă și mai apropiată de originalul alcătuit de sașii transilvăneni) sună cam așa în traducerea mea:
Și a prins un țigan care furase. Au venit ceilalți țigani și l-au rugat pe Dracula să li-l deie lor. Dracula a zis că țiganul e bun de spânzurat și ei trebuie să-l spânzure. Ei au zis că nu acesta este obiceiul lor. Dracula l-a fiert pe țigan într-un cazan și apoi ceilalți au trebuit să-i mănânce carnea și oasele.
Episodul apare și în poemul dedicat lui Dracula compus de Michael Beheim cam în aceeași perioadă, la scurtă vreme după arestarea lui Vlad Țepeș de către Matia Corvin (tot traducerea mea):
El a pus pe un țigan
Să-l lege, pentru c-a furat
Și când asta s-a aflat
Venit-au ceilalți de îndat`
Fârtați țigani cu toții
Cu rugă la Drăculea să nu-l arunce morții
Ci înapoi să-l deie
Drăculea zise: „Așa ceva nu pot să fac
Osânda lui e că trebuie spânzurat,
Nimeni împotrivă să nu-mi steie!”
Dar ei i-au spus: „Stăpâne,
Neamul nostru așa un obicei are:
Că nu este cu foarte supărare
Dacă se face-o furăciune
Câtă vreme avem hrisov pecetluit,
De la împăratul romanilor primit,
Că spânzurătoarea nu e pentru noi menită!”
Vedeți cum Drăculea treaba asta a isprăvit:
Mai multe vorbe nici nu a rostit
Și s-a ținut de mintea lui sucită.
Pe loc pe-acel legat
La fiert într-un cazan l-a pus
Pe ceilalți țigani i-a strâns
Și cum au fost adunați
Aceștia au fost siliți
Cu totul să-l mănânce!
Este foarte interesant detaliul din poemul lui Beheim, respectiv referința la privilegiul acordat țiganilor de împăratul Sigismund de Luxemburg în 1423. Privilegiul respectiv a fost dat unui anume „Ladislau voievodul țiganilor” și îi permitea acestuia și oamenilor lui să circule liber în orașele și satele aflate în stăpânirea lui Sigismund de Luxemburg. Dincolo de această libertate de circulație, privilegiul prevede că disputele între țigani trebuie judecate de voievodul țiganilor care este singurul îndrituit să aplice pedepse în astfel de situații, fără amestecul altor autorități. Documentul nu se referă la nici un fel de imunitate în cazul furturilor sau la imposibilitatea aplicării pedepsei cu moartea prin spânzurătoare pentru țigani, așa cum lasă de înțeles dialogul imaginat de Beheim între Vlad Țepeș și țigani.
Distanța în timp între emiterea documentului (1423) și relatarea lui Beheim (1463) nu este foarte mare, atestă faptul că privilegiul țiganilor acordat de Sigismund de Luxemburg era cunoscut în spațiul Europei Centrale (Beheim și-a compus poemul la Viena). Relatarea sașilor transilvăneni, mai apropiată spațial de locul unde s-au petrecut faptele, se rezumă la a preciza că nu este obiceiul țiganilor să pedepsească cu spânzurătoarea pentru furt, fără să fie amintit privilegiul lui Sigismund de Luxemburg. (Asta ținând cont de faptul că până în secolul al XIX-lea călăii din orașele săsești au fost țigani, la fel și în voievodatele extra-carpatice, adică nu poate fi vorba de un refuz al țiganilor să aplice pedeapsa cu moartea).
În condițiile astea nu prea este clar dacă referința la privilegiul lui Sigismund de Luxemburg este un adaos al lui Beheim sau țiganii chiar au invocat acest privilegiu în fața lui Vlad Țepeș. Poemul lui Beheim reflectă fidel episoadele din manuscrisul de la mănăstirea St. Gallen, însă în același timp pentru multe din aceste episoade aduce detalii suplimentare care nu apar în celelalte povestiri germane despre Vlad Țepeș, sursa mărturisită a lui Beheim fiind un anume Iacob, călugăr catolic care a trăit în Țara Românească în timpul domniei lui Țepeș.
Pe de altă parte țiganii erau robi în Țara Românească de aproape 100 de ani la vremea domniei lui Țepeș, astfel că sunt destul de greu de imaginat dialoguri cu dispute juridice între robi țigani și voievod de tipul celor relatate în povestirile germane și poemul lui Beheim. Mai degrabă aceste dialoguri par a fi o proiecție asupra Țării Românești și a lui Țepeș a ceea ce sașii transilvăneni și Beheim cunoșteau despre țigani în spațiul central european. Mai mult, sunt atestate în secolele XVI-XVII în Țara Românească destul de multe cazuri de țigani condamnați la moarte prin spânzurare pentru furturi repetate sau omucidere (de obicei execuția nu era dusă la îndeplinire, condamnații erau răscumpărați). Ideea este că în realitate în Țara Românească nu era ceva neobișnuit ca țiganii să fie pedepsiți cu spânzurătoarea.
(Privilegiul lui Sigismund de Luxemburg a stat la baza migrației țiganilor în Europa Centrală și Occidentală în secolele XV-XVI conform lui Angus Fraser, privilegiul a fost invocat în numeroase ocazii de cete de țigani care solicitau liberă trecere prin diverse orașe).
(Kasigi Yabu din Shogun obișnuia și el să-i fiarbă într-un cazan pe cei care trebuiau exacutați, era un fel de tradiție de familie de vreme ce și tatăl lui obișnuia să facă același lucru. Merită căutate mai multe detalii despre modalitatea asta de execuție din evul mediu și prin alte locuri. De exemplu brașovenii obișnuiau să-i fiarbă de vii pe falsificatorii de bani.)
(Beheim arată grija lui Vlad Țepeș pentru respectarea legii: după ce este invocat în fața lui privilegiul de la Sigismund de Luxemburg care ar fi interzis spânzurarea țiganilor, el renunță să-l mai spânzure pe țiganul vinovat de furt și-i aplică o pedeapsă mult mai cumplită care implică și restul comunității prin canibalismul forțat – ideea este că până la urmă este respectat un privilegiu imperial. La fel procedează Țepeș și în cazul solilor frânci cărora le țintuiește beretele de capete cu piroane, respectă și chiar întărește obiceiul lor, dar pedepsește insulta care i-a fost adusă deoarece respectivii soli refuzaseră să se descopere în fața lui.)
