Avem disputa actuală dintre suveraniști și globaliști în spațiul public românesc, o dispută care este una în esență politică – adică ne interesează rezultatul de la vot, nicidecum coerența argumentelor sau stabilirea faptelor. Este o confruntare propagandistică: fiecare tabără are un set de strigături, concursul este cine zbiară mai mult și mai tare. Faptul că istoria ca domeniu de cercetare a fost confiscată de „științele politice” nu face decât să mărească confuzia. Dar putem încerca să facem nițică ordine în idei.
Teza de bază a fiecăreia dintre cele două tabere se învârte în jurul chestiunii „este/ nu este România o colonie a spațiului occidental”. Ca de obicei pe la noi coerența argumentării este prima victimă în orice discuție. Să admitem drept validă teza globaliștilor „România nu este colonie” – apar o serie de întrebări: nu a fost niciodată colonie România? dacă a fost, în ce perioadă fost și cum a ieșit din acest statut? care au fost condițiile acestei perioade (politice, economice, sociale, geopolitice etc.)? Globaliștii se rezumă să ne spună că în prezent trăim cea mai bună perioadă din istoria românilor și că trebuie să păstrăm cu orice preț acest statut. (Asta în condițiile în care globaliștii de pe la noi sunt majoritar „progresiști”, doar că prin teza aceasta a lor de păstrare cu orice preț a situației actuale se manifestă drept „conservatori”. Asta în condițiile în care cei desemnați drept „conservatori” solicită o schimbare a poziției actuale a României în cadrul UE. Cum ziceam: confuzie și ciocnire de idei ca la catastrofa feroviară.) Globaliștii noștri tind să susțină că România nu a fost niciodată colonie a spațiului occidental – ceea ce implică faptul că România a fost independentă, însă aceiași globaliști neagă teza independenței statale a românilor în trecut. Românii nu au fost independenți, dar nici colonie, au fost și ei așa… Așa cum?
La întrebarea asta actualii globaliști de pe la noi au răspunsul teoriei sincronismului a lui Eugen Lovinescu (devenită în ultimii 30 de ani ideologia de stat a României, unică și de neschimbat, dar asta e altă discuție). Istoria românilor poate fi explicată din perspectiva teoriei sincronismului ca o veșnică fugă după un tren care a plecat din gară, accelerația călătorului rămas pe peron nu o va depăși niciodată pe a trenului astfel încât nefericitul să se poată agăța de ultimul vagon. Oricât de eronată și perimată ar fi teoria sincronismului suntem blocați în ea și nu există soluție alternativă (sau cel puțin asta suntem îndemnați să credem). Singurul drum al românilor în prezent este să se „sincronizeze” cu Europa occidentală cu orice preț.
Pe de altă parte vulgata suveranistă susține teza unei „vârste de aur” a istoriei românilor, a unei independențe statale 100% funcționale, pierdută din diverse cauze și înlocuită de exercitarea unei dominații coloniale. Ideea de bază este căutarea/ identificarea principiilor și mecanismelor care au permis această „vârstă de aur” și aplicarea lor în prezent pentru modificarea condițiilor actuale, pentru ieșirea din starea de colonie. Din păcate nu prea se prefigurează soluții reale dincolo de apelul la „vârsta de aur”, singurul efect palpabil este faptul că discursul de acest tip este de natură să stârnească furia oarbă a globaliștilor. În plus nu prea avem o fixare clară a acestei ipotetice „vârste de aur” pe când românii nu erau supuși statutului de colonie, să nu mai vorbim de dificultatea decantării unor principii din trecut care să fie utilizabile în prezent, acceptabile pentru societatea actuală și care chiar să aibă efecte sociale, economice, politice etc.
„Conservatorii” de la noi vor o schimbare, în vreme ce „progresiștii” vor să conserve o situație existentă, după cum am mai zis. Cât de folositoare mai poate fi teoria sincronismului lansată cu 100 de ani în urmă de un autor relativ mediocru precum Eugen Lovinescu? Nu prea există o re-evaluare decentă a ideilor lui Lovinescu, de principiu avem ode și laude, nu există/ nu este permisă o abordare critică a sincronismului (mai multe despre asta cu altă ocazie). Cam pe aici suntem cu confuziile falsei dezbateri dintre suveraniști/ globaliști, conservatori/ progresiști de pe la noi.
Toate ideile de mai sus îmi fluturau printre urechi de mai multă vreme, însă am zis să le sistematizez cât de cât după ce am văzut o lamentație pe la niște progresiști/ globaliști locali care se jăluiau că în România nu sunt acceptate „studiile post-coloniale” (de vină fiind cine credeți? suveraniștii/ conservatorii!) Moment în care m-am întrebat: cum ar trebui să arate niște studii post-coloniale cinstite aplicate spațiului românesc? Păi în primul rând ar trebui să pornească de la faptul că România a fost o colonie, dacă luăm la mână Immanuel Wallerstein „The Modern World System” nu prea găsim spațiul românesc printre colonizatori, și știți cum se zice: dacă nu ai fost colonizator se cheamă că ai fost colonie. Și deja niște eventuale studii post-coloniale referitoare la spațiul românesc o iau razna rău de tot: teoria sincronistă a lui Lovinescu nu este altceva decât o formă de teoretizare a acceptării statutului de colonie, protocronismul devine o reacție anti-colonială și tot așa. Nici nu vreau să-mi imaginez ce zbierete ar stârni o interpretare post-colonială a teoriilor lui Lovinescu, ar fi ca la zidurile Ierihonului.
Moment în care mi-am amintit de Daniel Chirot, un sociolog american care a scris despre istoria românilor – și în mod ciudat a fost/ este ignorat pe la noi. Chirot ne-a făcut cadou încă din 1976 volumul „Social Change in a Peripheral Society: The Creation of a Balkan Colony” – care nu este altceva decât o interpretare a istoriei românilor în cheie post-colonială, avem acolo o demonstrație superbă a modului în care Țara Românească a ratat industrializarea și a devenit o colonie occidentală în secolul al XIX-lea, statut care s-a transferat în secolele următoare. Nu e nici o mirare că Chirot îi scoate din sărite și pe globaliștii și pe suveraniștii locali: respinge teza „vârstei de aur” și demonstrează poziția reală a spațiului românesc în sistemul european (nici o problemă, toți ceilalți est-europeni tot acolo sunt).
Pe subiect: „Însemnări Despre Români” – K. Marx
Au trecutu 30 de ani, deci putem renunța la doctrina Lovinesciană și ne întoarce la cea Vintiliană, adecă:
„Suntem o ţară de treizeci de ani eşită de sub regimul capitulaţiilor în sensul larg al cuvântului; de aceea, avem dreptul de a impune azi ceea ce cereau cu tărie alţii acum cincizeci de ani pentru o ţară desunită, ocupată de armate străine, sărăcită şi incultă; să mergem înainte prin noi înşine, şi să nu dăm elementului străin decât strictul necesar”.