Pentru că participarea României în al Doilea Război Mondial nu mai avea un obiectiv clar care să poată fi atins şi care să fie folositor ţării.
Clausewitz a spus că „Războiul este un act de forţă destinat silirii inamicului să se supună voinţei noastre” şi „Războiul este doar continuarea politicii prin alte mijloace”. Definiţia completă a războiului dată de Clausewitz (valabilă pentru al Doilea Război Mondial, condiţiile au fost schimbate după apariţia armelor atomice) sună aşa: „Războiul este o trinitate fascinantă – compusă din violenţă primară, ură şi duşmănie, care trebuie văzute ca o forţă naturală oarbă, jocul norocului şi probabilităţii în cadrul căruia spiritul creativ este liber să se manifeste şi elementul de subordonare, războiul fiind un instrument al politicii, ceea ce îl supune raţiunii”. Război egal violenţă oarbă plus noroc, probabilitate şi creativitate plus politică şi raţiune. Discuţia asupra acestei ecuaţii se întinde pe mii de pagini de câteva sute de ani.
Obiective raţionale şi obiective iraţionale
Multă vreme obiectivele lui Hitler în politica europeană au fost considerate raţionale de oponenţii săi. Anexarea Austriei, acordul pentru anexarea teritoriilor locuite de germani din Cehoslovacia au fost astfel de obiective ale lui Hitler văzute ca raţionale (cel puţin parţial) de către Franţa şi Marea Britanie, fiind justificate de principiul naţional: toţi germanii să trăiască într-o singură ţară. Ocuparea Cehoslovaciei pe 15 martie 1939 a fost momentul în care Franţa şi Marea Britanie au realizat că obiectivele lui Hitler sunt iraţionale şi că acesta intenţionează să supună întreaga Europă, pe căi paşnice (presiuni politice şi economice) sau militare.
Pe de altă parte, privind din perspectiva nazistă, obiectivele lui Hitler sunt „raţionale” conform logicii sale. După ocuparea Cehoslovaciei, Franţa şi Marea Britanie au garantat frontierele Poloniei. Conform logicii sale, Hitler s-a simţit înconjurat: şi-a asigurat spatele prin tratatul Ribbentrop-Molotov (şi a împărţit cu Stalin Europa de est), apoi a zdrobit Polonia. După care a scos rapid din joc armatele Franţei, Belgiei şi Olandei, i-a alungat pe britanici înapoi pe insula lor şi i-a supus unei campanii de bombardamente aeriene. Fiecare obiectiv militar al lui Hitler a fost „justificat” de acţiunile precedente şi în acelaşi timp a fost unul clar. Pentru fiecare atac pornit se ştia când şi cum va fi încheiat.
Nu este clar nici în ziua de azi de ce a luat Hitler decizia să atace Uniunea Sovietică. Planurile de invazie au fost făcute cu şase luni înainte de declanşarea operaţiunilor, însă motivul care l-a determinat pe Hitler să atace rămâne obscur. Dincolo de asta, obiectivele planului Barbarossa erau clare: cucerirea principalelor centre administrative şi economice. Întârzierea atacului şi mai apoi implicarea lui Hitler în conducerea operaţiunilor, respectiv modificarea iraţională a obiectivelor au făcut ca invadarea Uniunii Sovietice să eşueze.
Oricum, chiar dacă obiectivele planului Barbarossa ar fi fost atinse (distrugerea armatei sovietice şi ocuparea centrelor economice) pentru Hitler şi ai lui nu era foarte clar ce s-ar fi întâmplat după ieşirea din scenă a militarilor. Stalin ar fi avut resurse să se retragă dincolo de Urali unde putea să reziste, iar politicile ariene ale lui Hitler nu ar fi pacificat teritoriile ocupate. Prin atacarea Uniunii Sovietice, obiectivele militare ale lui Hitler devin neclare şi imposibil de atins.
(Nu am luat în calcul obiectivele politice şi militare ale Uniunii Sovietice, discuţia s-ar fi extins enorm).
Ce a dorit România
Obiectivul politicii externe româneşti în perioada interbelică a fost menţinerea şi garantarea graniţelor României Mari. Pentru asta au fost puse în mişcare mijloace diplomatice: diverse tratate de alianţă (mai mult sau mai puţin realiste) şi susţinerea Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU). Când garanţiile diplomatice au dispărut, au apărut calculele militarilor. Toate scenariile şi planurile Statului Major al Armatei Române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial indicau că este imposibil de folosit războiul ca unealtă pentru atingerea obiectivului politic. Un atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică ar fi spulberat România în mai puţin de o săptămână. În plus, dotarea tehnică a armatei era la pământ.
Obiectivul a fost menţinut (păstrarea graniţelor) însă în locul garanţiilor franco-britanice s-a încercat obţinerea garanţiilor germane. Care garanţii germane au dus la pierderea Basarabiei, Transilvaniei de nord şi Cadrilaterului. Din acest moment obiectivul politic al României a devenit recuperarea teritoriilor pierdute. Iar pentru atingerea acestui obiectiv, mareşalul Ion Antonescu a mers pe mâna lui Hitler. Primul obiectiv (recuperarea Basarabiei) a fost atins prin participarea soldaţilor români la campania lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Traversarea Nistrului şi continuarea campaniei în restul Uniunii Sovietice a fost o acţiune militară fără obiectiv politic. Mareşalul Antonescu s-a apărat spunând că războiul se încheie cu distrugerea adversarului, de aceea a continuat să lupte şi dincolo de Nistru. Un caz simplu de inversare a subordonării: în loc ca războiul să se supună politicii, politica a devenit subordonata războiului. Din acest moment, obiectivele militare ale României (distrugerea Armatei Sovietice?!?) au devenit neclare şi imposibil de atins. Recuperarea Transilvaniei de nord de la Ungaria făcea parte din planurile secrete ale mareşalului Antonescu, însă Hitler amâna decizia după încheierea războiului.
Situaţia militară din august 1944
Harta operaţiilor de la începutul anului 1944 arăta limpede că România se afla pe lista de priorităţi a armatei sovietice. Pentru orice militar era clar că urma o ofensivă împotriva României: sovieticii ocupaseră zonele muntoase ale Bucovinei şi nordul Basarabiei. Ofensiva sovietică îşi stabilise punctul de plecare: de la nord la sud, de-a lungul văilor ce brăzdează Moldova.
În acest moment obiectivele politice ale lui Stalin ce trebuiau atinse pe calea armelor erau cât se poate de limpezi: pe 30 octombrie 1943 fusese semnată declaraţia de la Moscova, prin care SUA, Marea Britanie, China şi Uniunea Sovietică se angajau să continue operaţiunile militare împotriva forţelor Axei până la capitularea necondiţionată. În ceea ce priveşte România, Stalin îşi anunţase obiectivul încă din decembrie 1941, când îl anunţase pe ministrul britanic de Externe Anthony Eden că dorea revenirea la graniţele din 1940, respectiv să recapete Basarabia.
Sovieticii au încercat în decursul a două bătălii la începutul anului 1944 să controleze şoseaua Iaşi-Târgu Frumos-Paşcani (6-12 aprilie şi 2-7 mai). În ambele bătălii, tancurile sovietice au fost respinse de 3 divizii blindate germane de elită (Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer).
În acest moment, obiectivul politic al României s-a limpezit: ieşirea din război, iar obiectivul militar a devenit stabilirea liniei frontului pentru a se putea purta negocieri. Atât mareşalul Antonescu, cât şi cercurile din jurul regelui Mihai au deschis linii de discuţie cu britanicii şi sovieticii. Discuţiile nu au ajuns la niciun rezultat: respectând declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, României i se cerea capitularea necondiţionată, condiţie respinsă de Antonescu. Mareşalul spera că prin fixarea liniei frontului pe aliniamentul Focşani-Galaţi ar fi atins un obiectiv militar care să îi permită atingerea obiectivului politic (din nou, subordonarea politicii în faţa deciziilor militare).
Operaţiunea Iaşi-Chişinău
Pe 20 august 1944 sovieticii au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău care avea ca obiectiv încercuirea trupelor române-germane din nordul Moldovei şi cucerirea liniei Focşani-Galaţi unde s-ar fi putut organiza o linie de apărare. Faza a doua a ofensivei sovietice prevedea ocuparea rafinăriilor de la Ploieşti şi a Bucureştiului.
Puţini ştiu că operaţiunea Iaşi-Chişinău a avut aceleaşi dimensiuni cu bătălia de la Stalingrad. Sovieticii au aruncat în luptă 1,25 milioane soldaţi, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane împotriva a 900.000 de soldaţi (500.000 germani, 400.000 români) susţinuţi de 7.600 de tunuri, 400 de tancuri şi 800 de avioane. Diviziile blindate de elită Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer (care respinseseră atacurile din aprilie şi mai) fuseseră transferate în nord, pe frontul baltic. În bătălia de la Stalingrad sovieticii au angajat 1,14 milioane soldaţi, 13.500 tunuri, 900 de tancuri şi 1400 de avioane împotriva a 1 milion de soldaţi, 10.300 tunuri, 675 tancuri şi 1200 avioane.
Pe 23 august 1944 frontul româno-german fusese spulberat de sovietici. Sovieticii ajunseseră la Bacău şi Bârlad. Există o discuţie extinsă dacă ar mai fi putut fi organizată rezistenţa pe linia Focşani-Galaţi. Distrugerea armatelor româno-germane din nordul Moldovei l-a mobilizat pe regele Mihai şi cei din jurul lui să îl aresteze pe mareşalul Ion Antonescu şi să încerce să atingă obiectivul politic (ieşirea din alianţa cu Germania) cu orice preţ.
Şi dacă?
Greşeala regelui Mihai a fost că şi-a stabilit un obiectiv pe termen scurt: ieşirea din război şi armistiţiul cu Aliaţii. A sperat că britanicii şi americanii vor susţine România, fără să ştie că una din condiţiile puse de Stalin a fost re-anexarea Basarabiei. Mai mult, regele Mihai nu avea de unde să ştie de acordul dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944 prin care România era plasată în sfera de interese a Uniunii Sovietice. După 23 august 1944 regele Mihai a rămas o simplă marionetă politică.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu evita arestarea şi reuşea să stabilizeze frontul pe linia Focşani-Galaţi? Evoluţia generală nu ar fi fost mult diferită. În cazul în care mareşalul Antonescu ar fi urmărit obiectivul politic al ieşirii din război, cel mai probabil ar fi avut soarta lui Miklos Horthy – ar fi fost arestat de germani, care ar fi instalat la Bucureşti un guvern legionar sub conducerea lui Horia Sima. Indiferent dacă mareşalul Antonescu rămânea sau nu la putere, până la urmă sovieticii tot ar fi rupt frontul şi ar fi invadat România. Cu sau fără rege, cu sau fără lovitura de stat de la 23 august 1944, România tot sub influenţa sovietică ar fi ajuns.
O mica paranteza – chiar si harta arata clar ca România nu a contat strategic pentru rusi. Drumul spre Berlin trecea prin Polonia si avea nu numai avantajul unui drum drept (si scurt) dar si pe cel al unui drum lipsit de bariere naturale.
România însa prezenta un inconvenient în anexarea Bulgariei si eventual al Iugoslaviei, acesta fiind singurul punct „strategic”. Prin aceasta Rusia controla si Dunarea, o cale care ajungea pâna în inima Europei.
Antonescu a explicat foarte clar si în mai putin de 50 de cuvinte: Ofensiva se va opri la Carpati. Daca rusii vor sa ajunga la Berlin înaintea americanilor, care debarcasera cu 2 luni înainte în Franta si deja ajunsesera la granita vestica a Germaniei, atunci ori accepta conditii bune pentru România ori îsi vor transfera efective pe acest front, încetinind avansarea prin Polonia.
Stalin a avut un acces de mânie se spune când a auzit de lovitura de palat. Si-a închipuit ca negocierile de armistitiu, ce tocmai urmau sa se aplice de la 26 august, esuasera si ca urmare va trebui sa trimita trupe suplimentare în România. Regele Mihai l-a scutit de aceasta deviere de plan, si a primit ordinul Pobeda. A fost scutit si de urmarile juridice ale holocaustului (urmariti cu atentie fraza cu „uzurpatul” din pretinsa înregistrare).
Acuma, e clar ca indiferent ce conditii ar fi fost semnate, rusii le-ar fi încalcat. Însa, încalcând un armistitiu „corect” încheiat, rusii ar fi avut, cel putin initial, probleme în a explica încalcarea unor acorduri pe care le semnasera înainte, când cereau ajutor american – de exemplu, garantarea frontierelor pe baza Cartei Atlanticului sau refuzarea planului Marshall (apropo, v-a spus vreodata regele de ce a refuzat planul Marshall?).
În practica, diferenta n-ar fi contat, în primii ani. Dar ar fi contat enorm acuma, când regimurile s-au prabusit, caci nimic nu tine o vesnicie.
Un articol cu adevarat de colectie, foarte bine documentat si argumentat, felicitari. Poate astfel se mai deschid unii ochi..
Chiar daca la 23 august 1944 Regele Mihai a facut, dupa parerea unora, un act de curaj, arestandu-l pe Maresalul Antonescu pentru a salva Romania, imediat dupa aceea a facut numai gafe, compromisuri si balbaieli, ce pana la urma au dus la binecunoscutul deznodamant: abdicarea.
Chiar daca acum, dupa zeci de ani, este singurul care invoca presiunea la care a fost supus pentru a semna actul abdicarii, ba cu pistolul la tampla, ba cu razboiul civil, ba cu executarea a nu-stiu-cate mii de studenti arestati (despre care, fie vorba intre noi, nimeni nu stie nimic!) pana la urma a fost pentru el o iesire … onorabila! Cred ca in momentele acelea Mihai realiza ca nu-si mai are rostul ca rege si ca nu mai avea nici o putere. Asa ca, plecand, si-a vazut de viata (liber – in lumea civilizata), si-a intemeiat o familie, a facut copii si s-a tinut departe de politica (oricum ii daduse numai batai de cap!). Singura lui fapta romaneasca in exil, se rezuma, intr-o vreme, la Urarea de An Nou, difuzata la Europa Libera. Atat!
Cand blocul comunist isi dadea duhul, a simtit ca poate obtine „un nu-stiu-ce profit…” si-a adus aminte de Romania si de poporul roman.
Trebuie sa ne mai lamurim daca a primit sau nu pensie viagera de la statul comunist pentru a nu se implica in lupta exilului romanesc (si aici stim ca nu s-a implicat) si pentru a nu aduce critici regimului.
Faptul ca avand numai fete, in privinta succesiunii a schimbat regulile jocului dupa cum a poftit, faptul ca retragandu-i-se titlul de Hohenzollern-Sigmaringen si-a luat, cu de la sine putere, numele „de Romania”, faptul ca dupa ce a revenit in tara, intai a revendicat, apoi a obtinut, faptul ca desi fostii comunisti – transformati peste noapte in democrati – intai i-au interzis sa intre in tara, apoi, acum sunt marii lui sprijinitori (va aduceti aminte ce-l mai aplaudau in Parlamentul Romaniei, si ce se mai pozau cu el pe holuri …), ei bine, toate astea spun multe…
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua-s toate…
Asta e chiar interesant.
Nu am nici o indoiala ca regele a abdicat de placere. Si-a zis probabil ca fiind tanar isi poate satisface pasiunile pentru masini si avioane in Elvetia mai bine decat in Romania, evident viitoare comunista sub influenta sovietica.
Si a ramas surd la rugamintile lui Stalin care l-a implorat sa ramana pe tron, inclinarea spre monarhie a URSS fiind mai mult decat cunoscuta. Se stie ca toate tarile monarhice cazute sub influenta sovietica dupa razboi si-au pastrat regii.
Domule Seramis, aveti perfecta dreptate. Un tinerel pe care l-a durut in basca de tara lui, care a plecat la distractie in vest in loc sa stea aici sa aiba grija de poporul lui, la prieteneasca propunere a tatucii, facand colectivizare, vanand partizani prin munti, facand canale si bagandu-i in puscarie pe toti opozantii.
Situatia Romaniei dupa razboi a fost departe de a fi buna dar fara indoiala ar fi fost mult mai rau daca ’45 ar fi prins-o luptand inca impotriva rusilor.
Cat despre Antonescu, sa pleci alaturi de unul din cei doi hoti care ti-au luat 1/3 din tara, sa-l invingi pe calalalt, sperand ca primul revine la simtaminte mai bune si-ti da inapoi ce ti-a luat spune multe. Mai ales cand bucata aia de tara ajunsese la Ungaria, cu care Hitler avea relatii mult mai bune. Si sa continui jocul asta in ’43 si ’44 cand probabil si cel mai analfabet cadet de la Saint Cyr si-ar fi dat seama ca jocurile sunt incheiate pentru Hitler spune si mai multe despre genialul maresal.
Probabil ar fi putut juca mai bine cartea petrolului (interesant este cum a jucat Suedia cartea minereurilor ramanad in afara razboiului cand nemtii deja luarera toata Scandinavia) dar isi daduse „cuvantul de militar” si nu putea sa si-si dezonoreze. Ce daca 300.000 de soldate romani mureau desculti la Stalingrad in timp ce marele aliat incerca sa-si evacueze doar propriii soldati.
partial adevarat, partial exagerari..,,300.000 de soldati romani mureau desculti la stalingrad”?? cam mult spus…trupele romanesti nu erau nici pe departe atat de numeroase, si nu erau desculte..erau putine pentru cateva sute de km de front la nord si sud de stalingrad, nu erau echipate corespunzator dar nici desculte..hai sa nu exageram inainte de a ne documenta corect!! stalingradul e o tragedie nu numai romaneasca ci si germana si italiana si croata si maghiara si slovaca, etc., fiindca armata germana de acolo si nu numai era multietnica..de exemplu, stiai ca pe frontul din zona leningrad (sankt petersburg), a luptat cu maxim succes o excelenta divizie albastra spaniola??? sa mai spunem ca erau si baltici si elvetieni, alsacieni, silezieni, olandezi, danezi, norvegieni, georgieni, ucraineni, tatari, etc….la stalingrad, romanii au luptat excelent in conditiile date..a fost o infrangere suferita in urma unor lupte absolut eroice!
Deci răspunsul la întrebarea din titlu este: „Degeaba”.
Foarte precisă şi corectă analiză. Dar dacă regele o fi avut vreo vină, aia e cel mult că nu l-a înlăturat pe Antonescu mai devreme, când încă se mai putea schimba ceva.
eu zic asa: tanarul cu bacalaureatul abia luat (unde sa-si fi facut mihaita studiiile in acel iures?), facea mai bine ori bagandu-se mai adanc in razboi si fiind mai aproape de armata, ori plecand undeva departe si lasandu-i pe altii mai experimentati, sa rezolve cumva problema..practic mihaita a fost un papagal de toata jena..are pe constiinta zeci de mii de soldati romani omorati sau luati prizonieri de rusi chiar si dupa ce s-a semnat ,,armistitiul”…plus populatie civila, plus atatea altele..
Damiane, felicitari.
O analiza corecta si utila, mai ales pentru cei care nu au de unde sa stie in ce situatie era Romania.
Marian alias CZC iar faci praf?
Cristian,
Dincolo de ironiile fine, nu spui mai nimic, rastalmacesti.
Ramai sanatos.
Ce s-ar fi intamplat cu Transilvania de NV ? Sa spunem ca Antonescu rezista, rusii mergeau oricum inainte pe la nord (si mai la nord, pe principala directie de atac, campia nord europeana, frontul ajunsese la Varsovia, trecuse de Ro) si ocupau ei, rusii singuri TOT Ardealul.Romanii nu ar mai fi luptat deloc pt Ardeal, 25 octombrie n-ar mai fi fost ziua armatei, Basescu n-ar mai fi avut ocazia sa mearga la Oarba de Mures unde sa spuna ceva de genul ca Ardealul n-a fost capatat pe gratis ca platit cu hemoglobina.Oricum soarta Ardealului s-a decis abia in 1946, dupa ce s-au confruntat 3 proiecte sovietice.1.Transilvania-republica sovietica autonoma 2.Mentinerea anexarii la Ungaria 3. Revenirea la Romania.
Deci ce s-ar fi întâmplat cu Ardealul de NV sau cu intreaga Transilvanie dacă Antonescu evita arestarea şi reuşea să stabilizeze frontul pe linia Focşani-Namoloasa-Galaţi? Sau ce s-ar fi intamplat daca semna fantomaticul armistitiu cu rusii?Ar mai fi atacat Antonescu armatele hortiste si germane din Ardeal? Si-ar fi atacat fostii aliati pt recucerirea Ardealului de NV?
Actul de la 23 august s-a facut si sub presiunea negocierilor partii ungare, care si ei purtau tratative de iesire din razboi inca din 1943.A fost o cursa contra cronometru pentru baza de materii prime (neferoase, aur, argint, cupru, sare, hidrocarburi, paduri) si baza industriala din Ardeal.A fost aproape o intrecere manipulata dibaci de rusi, cine iese prima din alianta cu Germania, castiga Ardealul.
Principala consecinta a lui 23 august a fost ca armata romana a mai avut ocazia sa verse niste hemoglobina pentru recucerirea teritoriilor din NV pentru a intari dreptul istoric.
hai ca esti tare flacau: nu mai era ziua armatei la 25 octombrie!! pishate-ai imprastiat si udati-ai pantalonii..aia e marea victoie, 25 ocotombrie ziua armatei!!??? iar transilvani am cucerit-o de nu ne-am vazut mai ales dupa infiintarea soromurilor de catre rusi, cu care ne-au spoliat de bogatiile alea pe care le amintesti tu..adica, am primit transilvania ca s-o dam la rusi, ca si restul tarii! p.s daca nu se ducea basexu se ducea ceausescu, se ducea iliescu, la oarba de mures! vorba aia: ,,a nimerit orbul braila..”
Nu stiu cine e CZC, dar situatia e putin altfel decât ca România se afla pe lista de prioritati a URSS.
Unu – campania din Italia, eliberarea Romei (4 iunie). Italia defectase si doar Alpii mai stateau între americani si Germania (a da, sa nu uit, si Republica de la Salo :) ).
Doi – debarcarea din Normandia. Trupele americane ajunsesera aproape de Paris, acesta fiind eliberat la data planificata a loviturii de stat, adica 26 august (practic de pe 25 seara). Franta cazând, americanii erau la un pas de a atinge Berlinul, înaintea lui care avea de furca cu nemtii.
Trei – atentatul din 20 iulie. Putea pune capat razboiului înainte ca URSS sa intre în vreo alta tara (una sunt tratatele, alta e ocupatia militara de facto)
Patru – sansele ca Antonescu sa defecteze erau minime, întrucât pâna si pentru rusi era clar ca România (si Antonescu) doreau si Moldova si Transilvania.
Cinci – decizia lui Hitler de a ocupa armat Ungaria, „batând saua sa priceapa România”.
Toate aceste date indicau un front greu de strapuns, sa nu uitam si de Carpati, si mare consumator de timp. Mai exista si competitia între generalii si maresalii rusi.
Ca drumul prin România a fost cel mai greu dintre toate o dovedeste si harta operatiunilor din aprilie 1945. Frontul sudic abia intrase în Austria, într-o perioada în care rusii nu numai ca înconjurasera Berlinul, dar patrunsesera adânc spre vest în nord.
Frontul român (ucrainean sud) a fost considerat linistit, si nu mai putin de 14 divizii de elita au fost mutate de pe front în Polonia, stârnind protestele lui Antonescu, care întelegea astfel ca granitele nu mai erau protejate de Hitler, asa cum se întelesesera în iulie.
Lipsa de interes a rusilor pentru România se poate observa si din dezinteresul cu care au tratat problema armistitiului, i-a durut în koor. Dobitocul de Maniu a insistat, cu lipsa de intuitie caracteristica, în a face un armistitiu separat cu anglo-saxonii , desi discursul lui Churchil în Camera Comunelor din 2 august nu lasa nici o îndoiala ca armistitiul se va face cu rusii, si numai cu rusii, si ca cele 6 puncte sunt chiar generoase pentru cineva care a atacat URSS atât de mârsav.
Clar, armistitiul trebuia încheiat cât mai repede posibil. Dar nu oricum. Ex post facto stim ca nu puteam obtine conditii mai bune. To ex post facto stim ca orice s-ar fi întâmplat, tot acolo am fi ajuns. Dar modul în care am facut-o a fost înjositor pentru politica si dezastruos pentru tara.
Am mai spus-o, întâi se acceptau conditiile, apoi se opreau luptele. Când Hitler a favorizat planul lui Gerstenberg contra parerii majoritare (Hansen, Killinger, Spalcke si ceilalti), el a stiut ca puciul a fost dat de o ceata de smecheri fara sustinerea poporului. Cât de mult s-a înselat asupra poporului, nu are sens s-o mentionez, la urma urmei nu fara merit am avut numai conducatori venetici de sute de ani.
Probabil ca Mihai a avut dreptate când a declarat prin 98 ca actul de la 23 august e cel mai neînteles lucru pentru români. Nimeni n-a putut vreodata întelege actiunea sa. Retineti expresia „actul”, nu lovitura de palat, nu insurectia armata, nu întoarcerea armelor. Multi au cazut în mrejele comparatiei cu Mussolini, care a fost arestat de Victor Emanuel III în conditii aproape similare – diferenta a fost ca primul ministru, tot un general ca si al nostru, a semnat armistitiul pe puntea unui crucisator si apoi a încetat lupta (10 zile mai târziu).
Despre 23 august s-a scris mult. Numai nemtii au scris vreo 20 de carti (în special de catre fostii generali), iar articole stiintifice sunt peste 200. Desigur, nu din cauza lui Mihai, ci pentru ca, pentru nemti, campania din România a fost un al doilea Stalingrad. Paralelele sunt impresionante – armata a 6a a fost din nou nimicita, iar cifrele de pierderi sunt identice pâna la 2%, doar ca toata afacerea din România a durat doar 5 zile. Deoarece Rusia recunoaste numai 4 batalii mari (Moscova, Stalingrad, Kursk – o mare mistificare, si Berlin) observam si aici lipsa de prioritate.
Sa nu ne îmbatam cu apa rece.
1/ In privinta deciziei lui Hitler de a ataca URSS, merita vazuta seria de articole „Cine e agresorul” publicata de Cristian Negrea: pe scurt, daca Hitler nu ar fi atacat atunci, Stalin ar fi atacat el rapid, probabil in urmatoarele saptamani (argumentul de baza este dispunerea trupelor rusesti, in formatie de atac si nu de aparare, ceea ce si explica dezastrul produs rusilor de atacul german); unul dintre obiectivele fundamentale pentru amandoi era controlul petrolului romanesc.
2/ In privinta situatiei militare la 23 august 1944 pe frontul din Moldova, este de vazut articolul „Din trădare în tradăre am pierdut România Mare !”, publicat recent pe blogul Politeia al lui Theophyle: pe scurt, spargerea frontului din Moldova din 20-21 august a fost rezultatul tradarii unor generali romani (printre care Sanatescu, Aldea, Damaceanu) cooptati in conspiratia lui Mihai, care si-au retras pur si simplu trupele din zona frontului.
„spargerea frontului din Moldova din 20-21 august a fost rezultatul tradarii unor generali romani (printre care Sanatescu, Aldea, Damaceanu) ”
Exact – jurnalele de operatiuni ale OKH mentionau cum ofiterii germani se plângeau de inactivitatea trupelor române cu care fusesera intercalati, la ordinul expres al lui Hitler, dupa Stalingrad, si esecul armatelor 3 si 4 române. Hitler l-a multumit si pe Antonescu, oferind românilor comanda celei de-a doua formatiuni de trupe (existau doua formatiuni, ambele formate din trupe mixte, române si germane, una condusa de gen Dumitrescu si una condusa de gen Wöhler, ambele subordonate grupului Ucraina sud condus de Schörner). Nemtii erau socati sa vada cum trupele române dispareau de pe front spre directii aparent necunoscute, tocmai în miezul luptelor, lasându-i singuri, în conditiile în care unitatile române erau înarmate cu tehnica germana care ar fi putut fi folosita (tot au fost bune cele câteva tancuri Tiger donate românilor, au eliberat Baneasa).
Cât priveste Transilvania. Stalin decisese deja înca din 16 decembrie 1941 ca Transilvania va reveni RO, doar ca frontierele vor fi cele din 21 iunie 1941 (asta însemna nu numai Basarabia, dar si tarile baltice si Finlanda). Evident, Anthony Eden, aflat atunci la Moscova, ar fi aceptat cu drag conditiile Moscovei daca nu ar fi fost legat de carta Atlanticului (Atlantic Charter) sa nu accepte modificari de frontiere, pentru ca Anglia era singura (Franta capitulase), SUA nu intrase înca în razboi contra Germaniei si suferise un dezastru major initial, Japonia începuse deja cucerirea Asiei … . Planurile lui Stalin prezentate atunci lui Eden nu au fost modificate în nici un punct esential pentru rusi. Ce s-a modificat la Yalta a fost „prada” vesticilor.
Pingback:DE CE A AVUT LOC LOVITURA DE STAT DE LA 23 AUGUST 1944 IN ROMANIA ? « CER SI PAMANT ROMANESC
Domnule emaicratimăfaiv,
am încetat de mult timp să accesez “ziua veche”. Dar pentru că domnul George Damian îmi semnalează, la solicitarea mea, articolele domniei sale, le citesc şi, în general, sunt de acord cu ce scrise, mai puţin cu cel de faţă.. Nu mai comentez articolele, însă, pentru că dumneavoastră vă băgaţi în vorbă ca musca în … calului, atacând persoana în stilul bolşevico-NKVD-ist vă reamintesc, totuşi, că nu eu am zis:
Hohenzolernii, “o rasă de criminali şi idioţi stacojii”.( Nietzsche)
“Mare farsor, mari gogomani” (I. L. Caragiale)
“Ai veni la noi golan…” (Coşbuc)
“El (Carol I) a coborît de la linia neamului în linia intereselor unei clase… Regele Carol I a acceptat sa devina patronul clasei care l-a adus pe tron… Prin transactia la care a ajuns cu clasa suprapusa a întârziat cu o jumatate de veac evolutia politica si sociala a poporului român.”( Horia Sima)
Carol I, “asasinul” lui Eminescu. (Constantin Barbu, Nicolae Georgescu, Theodor Codreanu, Gh. Buzatu)
“Carol a înţeles repede sistemul care îi permitea să se îmbogăţescă. A acceptat investitori străini în România care trebuiau să-i plătească un comision gras, un şperţ. El a fost amestecat în scandalurile Strusberg (calea ferată), Hallier (portul Constanţa), apoi fortificaţiile din jurul Capitalei şi linia Focşani-Nămoloasa, la fel ca şi în afacerea tramvaielor din Bucureşti şi alte afaceri mai mărunte…Recunoştinţa poporului român pentru activitatea regească a lui Carol a devenit evidentă în ultimele sale zile, când îşi dădea sfârşitul şi când bucureştenii au acoperit zidurile palatului regal cu afişe „De închiriat!”.” (G. Manole)
“Ferdinand,…, devenit faimos prin activitatea „romantică” a soţiei sale, a fost un rege slab, hipnotizat de Brătianu ( R.W. Seton-Watson), o simplă marionetă în mâinile celui mai sinistru om politic din România, Barbu Stirbey, amantul statornic al soţiei sale (T.Elsberry, Maria of Romania) care a dominat şi controlat toată viaţa politică din 1914 până în 1927 şi mai târziu, între 1940-1946, şi care a fost amestecat în cele mai tenebroase acţiuni.” (G. Manole).
Vedeţi şi Concordatul cu Vaticanul.
Mihai, “Un nevoiaş al minţii” (Pamfil Şeicaru).
“Mihai a considerat că moartea lui Antonescu fiind dorită de sovietici şi de comunişti, trebuia să le facă pe plac, conservându-şi astfel Tronul. O laşitate nedemnă de un cap încoronat”. (Generalul american C.V.R. Schuyler)
“Pentru luptătorii români, acei care s-au jertfit pentru salvarea ţării … această decorare a însemnat o usturătoare insultă, dar pentru Regele Mihai era răsplata actului de la 23 august, când … a permis ocuparea fără lupte a României” (Platon Chirnoagă)
“… regele a pierdut din popularitatea sa, confirmând sentinţa de moarte a mareşalului Antonescu, acceptând demiterea a sute de ofiţeri din armată… asociindu-se în mod public cu oficialităţile sovietice”. (N. Baciu)
” … Regele … era cel care întinsese capcana în care armata română trebuia să cadă, cel care predase duşmanului pe Mareşalul Antonescu, comandantul suprem al acestei armate, cel care acceptase, fără un gest de protestare, zvârlirea lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătianu în închisorile unde trebuiau să moară „. (Mihail Sturdza)
„Prin actul de la 23 august 1944, România a deschis ruşilor larg porţile şi a contribuit la ocuparea unei jumătăţi din Europa de către ruşi. “ (Generalul Allen F. Brooke, şeful Statului Major Imperial al Armatei Britanice)
Sunt doar câteva “mărturii” despre rasa “de criminali şi idioţi stacojii”.
Problema e putin mai complicata, decât ca regele a tradat România samd. Problema cea mare este ca a actionat nesabuit, gasca de lingai de pe lânga el nu numai ca nu l-a ajutat sa ia o decizie favorabila tarii, ci nu stiau cum sa-si împarta posturile la care râvneau, si Antonescu nu-i lasase.
Situatia era într-adevar complicata: diversele parti implicate sondasera înca de la începutul lui 1943 iesirea din axa. Însusi maresalul daduse „liber” la contacte, „daca esueaza unii, poate reusesc ceilalti”.
Exact aici a fost problema. Maniu, lipsit de intuitie ca în mai toata viata lui, începuse tratativele cu englezii, doar ca acestia îl minteau constant (vezi acordul Eden-Stalin) si trimiteau toate informatiile rusilor. Ica a sondat Italia, negocieri esuate din cauza arestarii lui Ciano, apoi a lui Il duce.
Americanii au cerut clar românilor sa li se dea un negociator. Acestia, pe buna dreptate au refuzat contactul oficial în lipsa unor garantii pe care americanii refuzau sa le acorde, neîntelegând de ce ne feream de rusi si probabil considerând ca doream, la sugestia poate a lui Hitler sa fragmentam „Natiunile Unite”. Plictisiti, ne-au lasat sa ne descurcam cu rusii, nu înainte de a ne avertiza ca debarcarea va avea loc în iunie 1944 în Normandia. Adica sa nu speram ca prostii ca vor debarca în Grecia.
În acest context, operatiunea Autonomous, a britanicilor a dat roade. Nu l-a fentat pe Hitler care a stiut unde dar nu si când, dar l-a prostit pe Maniu, care a asteptat pe americani pâna a murit.
În plus, demascarea printului Stirbey de catre agentia Reuter a dus la ratarea altei ocazii, si la întocmirea planului Margarethe I (Ungaria) si II (România).
În aceste conditii, regele sau Antonescu, urma sa încheie armistitiul. Unul dintre ei. Doar unul. Antonescu era preferatul tuturor, mai ales a rusilor.
Daca o facea maresalul, toti lingaii ramâneau fara „coledzi”. Asadar l-au presat pe Mihai pâna l-a arestat. Apoi au comis tâmpenia. Este greu de înteleg de ce un general ca Sanatescu, care a fost pe front (a comandat armata 4, dupa dezastrul de la Stalingrad) si a cunoscut rusii a putut fi partas la asa ceva.
Si înca ceva. Au fost niste scântei între rusi si americani la procesul de la Nürnberg. Americanii au refuzat net propunerile rusilor, oferindu-le saolutia unor procese separate, americanii sa-si judece prizonierii lor, rusii pe ai lor. Cum rusii nu aveau decât 2 IIRC, si aia insignifianti, au acceptat procesul comun, dar s-au razbunat pe Antonescu.
Pingback:Exerciţii de judecată istorică: Regele Mihai şi actul de la 23 august 1944 | tudorvisanmiu
Pingback:În dialog cu Ştefan Paraschiv (3) Actul de la 23 august 1944 – contextul (I) | tudorvisanmiu
Marii Beneficiari ai Actului trădării de la 23 August 1944
– Stalin şi Uniunea Sovietică;
– Churchill şi Marea Britanie;
– Partidul Comunist din România şi în mod expres elementele alogene atee, fondatorii Internaţionalei Roşii;
– impostorii, trădătorii şi laşii care au acceptat mariajul politic cu bolşevicii sovietici;
– Mihai I şi familia sa;
– Grecia şi Ungaria.
Prin arestarea şi apoi condamnarea la moarte a Conducătorului Statului, Mareşalul Ion Antonescu, acţiunea criminală a lui Mihai I a declanşat capitularea întregii armate, a provocat mai devreme şi aproape definitiv dezastrul ţării, predând-o bolşevicilor şi slugilor lor comuniste, care până astăzi 2014, se continuă prin filiaţie neîntreruptă: comunism-neocomunism-liberalism democratic-bej, a înlesnit apoi, prin capitularea totală a României, victoria nesperată a U.R.S.S-lui în Estul Europei, facilitându-şi deopotrivă bunăstarea în exil prin înţelegerea cu Ana Pauker, iar cum scurtisima Stafie i-a acordat dispensă de plecare, a revenit în Ţara pe care a trădat-o şi a prădat-o de pe tron, revenind deci mai aproape de tron, pentru a deveni cu mult mai bogat decât visează vreodată un monarh în exerciţiul mandatului regal.
Nimeni în istoria omenirii după ce a fost detronat – de drept sau pe nedrept -, nu a fost acceptat mai apoi ca monarh într-un stat cu forma de guvernământ republicană, fiind despăgubit eminamente pentru tot ce n-a avut şi răsplătit împărăteşte pentru tot ce a distrus uman, material, cultural, spiritual istoriei naţiunii noastre. Astăzi, practic în 2014, statul român are în componenţa sa la vîrf două puteri antinomice: puterea republicană cu instituţiile ei, Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul şi Casa Regală cu rege, dinastie, palate, munţi, ape şi curtea sa regală. Ambele forme de guvernământ sunt beneficiarele privilegiate ale bugetului mult prea sărăcit al ţării. Practic aninomiile nu se exclud, ci se completează, se întrepătrund. Se conturează astfel una dintre enigmele atât de nefaste ale acestei naţiuni, singura de altfel în lume, care îşi cântă cu osanale şi ritualuri: trădătorii, ucigaşii, uzurpatorii, irozii, denigratorii, profanatorii, blasfemiatorii, canaliile, despoţii, cămătarii, ciocoii, călăii, strigoii, vampirii, vatrapii, Anele, Caiafele, Iudele, etc.
De ce nu pare mai plauzibila situatia in care fara schimbarea din 23 august 1944 tara devenea teatru de razboi nimicitor ,care ar fi intarziat incheierea razboiului, care ar fi triplat pierderile noastre umane, care ar fi transformat tara in ruine precum Germania, care ne-ar fi lasat si fara Transilvania ca pedeapsa suprema ?!
La 23 august deja o treime din tara era sub stapânire sovietica.
Includea orase mari, precum Chisineul si Iasul, si toate capitatele de judet din nordul Moldovei, Suceava, Botosani, Bacaul etc.
Desi în focul luptelor aprige („teatru de razboi nimicitor” ca sa refolosesc conceptul), Iasul a ramas pe mai departe cel mai frumos oras al Moldovei – deci Iasul a suferit un teatru de razboi nimicitor, Galatiul sau Buzaul nu.
Ungaria a fost într-adevar un teatru de razboi, dar singurul loc unde s-au dat lupte adevarate, adica sa merite acest calificativ, a fost Budapesta, declarata de Hitler ca fiind Festung (adica se rezista pâna la ultimul soldat si ultimul glont).
Nu sunt cretin, stiu ca Armata Rosie era de neoprit – dar fara tradarea tarii din 23 august exista posibilitatea semnarii unui armistitiu onorabil. Cu sau fara armistitiu, rusii ar fi facut probabil acelasi lucru, doar mai greu, dar cel putin, la nivel diplomatic, am fi fost priviti altfel. Am fi avut poate aceeasi încredere de care s-a bucurat Polonia, sau Ungaria (1956) sau Cehoslovacia (1968).
Diferenta e subtila, si chiar daca rezultatul ar fi fost acelasi, la urma urmei am fi fost colhovizati si noi, macar am fi salvat onoarea: caci nu-i totuna leu sa mori ori câine-nlantuit.
Si chiar presupunânad ca regele a facut 23 august ca sa scape tara de rusi, ce a facut mai departe – a renuntat la toti oamenii care l-au ajutat, vezi Maniu, Mihalache, Bratieni, ba chiar si anumiti camarilisti, aia care n-au avut loc în trenul regal.
Când a ajuns în strainatate, cu exceptia discursului de la Claridge a tacut mâlc. A mai dat o declaratie unei comisii parlamentare SUA, dar nici aia nu era în legatura cu România, ci cu Polonia. Declaratia era parca desprinsa din „Inspectiune”: Nu-i asa pusior ca asa si pe dincolo; Mihai – Yes, Nu-i asa ca si ailalta? Mihai – Yes. Deh, n-a fost niciodata un vorbitor fluent, nici chiar în engleza.
Macar matusa sa, Ileana, pe atunci devortata de Habsburg, a dat câteva marturii despre România în anchete legate de România.
Visoianu îi trimitea lunar câte o dare de seama, mai mult ca sa-si serveasca interesele sale (fiind în competitie cu Radescu si legionarii în sefia guvernului din exil) decât ca pe rege-l interesa România.
de ce asa zisul regele mihai este primit cu onoruri in Romania ??????doar a tradat
pai iliescu si toate lighioanele lui, nu stau in romania bine-mersi, desi au vandut tot ce-au putut???
Aceasta operatiune (Planul Poarta Iasului) a fost una din cele mai marsave tradari din istoria militara a romanilor!!! CITAT DIN HISTORIA: S-a trecut cu vederea în mod deliberat situatia militara a României în primavara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racovita, savârsita în strânsa legatura cu Casa Regala si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situatia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, initiate înca de la sfârsitul anului 1943, ca si despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative si nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului sau Rezervele de aur si de cereale nu au fost luate de catre nemti, ci de rusi, iar milionul de ostasi, din cauza complotului Palatului Regal si a grupului de complotisti – Bodnaras, Damaceanu, Aldea, Racovita – a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagarelor sovietice, iar „Poarta Iasiului” a fost deschisa fara lupte trupelor sovietice.
Se spune ca dumnezeu nu bate cu parul – drept multumita lui Gâga i s-a luat tronul.
Rusii ar fi fost blocati cel putin 6 luni in Carpati. Si nu mai ajungeau in Germania. Plus ca aici se puteau intari germanii cu fortele retrase din Grecia si poate Jugoslavia. Si puteau ataca din spate pe rusii se treceau prin Polonia. Mihai care era in realitate un agent al Angliei a tradat Romania si a trimis la moarte sute de mii de ostasi.